Expresia ‘Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat ()’ are un explicit caracter antiarian. Teologii cu simpatii ariene au preluat din versetul ioanin – ‘Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat (), și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis’ (Ioan 17, 3) – afirmația că Tatăl singur este numit ‘Dumnezeu adevărat’, în timp ce Fiul ar fi în viziunea acestora doar ‘Dumnezeu’. Arie însuși spune într-una din scrieri: ‘Logosul nu este Dumnezeu adevărat…, ci Dumnezeu după har…’.
Prin această formulare sinodalii demontau o viziune greșită a arienilor, dar ea nu era suficientă, pentru că încă nu preciza identitatea ontologică a Tatălui și a Fiului în mod clar. După ce s-a adăugat faptul că Fiul este ‘născut, nu făcut’, o sintagmă antiariană, de asemenea, părinții sinodali au ajuns ‘la punctul nevralgic al simbolului de la Niceea’ (I. Urtiz von Urbina), anume la expresia ‘deoființă cu Tatăl ()’.
Argumente împotriva termenului omoousios
Așa cum a remarcat John N.D. Kelly, existau patru argumente principale împotriva admiterii termenului omoousios în textul simbolului: Exista din partea unora viziunea că expresia aceasta presupune o viziune materialistă asupra divinității, Fiul și Tatăl fiind înțeleși ca părți ale unei substanțe concrete. De exemplu, în filosofia stoică ousia însemna materie. Dacă Tatăl și Fiul sunt deoființă, atunci pericolul sabelian nu poate fi ușor evitat. Termenul a fost condamnat la Sinodul din Antiohia (268), unde a fost condamnat Paul de Samosata, un antitrinitar dinamic. Expresia nu se găsea în Sfânta Scriptură, iar astfel era încălcată o veche tradiție ce prevedea folosirea expresiilor biblice în textele simbolurilor de credință.
Sinodalii de la Niceea au avut însă răspuns la toate aceste obiecții. Ei erau conștienți de greutatea impunerii acestei formule, dar în același timp au remarcat că, orice text biblic foloseau, acesta era stâlcit teologic de partida ariană. Primele trei obiecții au fost respinse prin demontarea înțelegerii materialiste asupra ființei necreate, care nu este asemănătoare cu cea a corpurilor sau a ființelor muritoare, iar prin aceasta ortodoxia conceptului era salvată.
Eusebiu de Cezareea ne mijlocește prin scrisoarea trimisă comunității din Cezareea în 325 câteva detalii privitoare la această dezbatere: ‘Când părinții au redactat această formulă de credință că Fiul este ‘din ființa Tatălui’ și este ‘deoființă cu El’, noi n-am lăsat să treacă aceasta fără cercetare. S-au făcut deci întrebări și răspunsuri cu privire la sensul acestor termeni. Părinții au mărturisit într-adevăr că ‘din ființa Tatălui’ înseamnă că Fiul este din Tatăl, dar nu există ca o parte a Tatălui Însuși. Ni s-a părut și nouă că e bine să acceptăm acest sens, fiind o învățătură pioasă că Fiul este din Tatăl, nu însă ca o parte a ființei Sale. De aceea și noi am fost de acord cu acest înțeles și nu respingem chiar termenul ‘deoființă’, având în vedere pacea și dorința de a nu ne depărta de gândirea cea dreaptă’ (Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, I, 8).
Din fragmentul citat, precum și din alte locuri ale epistolei lui Eusebiu, reiese că părinții au asigurat pe toți cei prezenți că omoousios nu trebuie înțeles în sens materialist, iar în al doilea rând, conceptul înseamnă că Fiul nu are nici o asemănare cu creaturile și nu provine din vreo altă substanță sau ființă decât cea a Tatălui.
Fundamentarea biblică a conceptului
Pentru fundamentarea biblică a conceptului este îndeajuns să cităm un mic fragment din lucrarea Sfântului Atanasie cel Mare De decretis Nicaenae Sinodis, cap. 21, redactată cândva între 350-354, unde acesta spune că chiar dacă acest cuvânt nu apare în Scripturi, înțelesul său este din Scripturi (PG 25, 453).
Anatematismele de la sfârșitul simbolului întăresc poziționarea antiariană a Sinodului de la Niceea, ele fiind îndreptate în mod direct împotriva unor expresii prezente în scrierile lui Arie, în special în Thalia. Sinodalii niceeni au preluat o parte din aceste anatematisme din horosul dogmatic antiarian al Sinodului de la Antiohia (324), adăugând și altele noi.
Prima anatematismă (era cândva când nu era) se îndreaptă împotriva celor ce negau existența din veșnicie a Fiului. Următoarele două anatematisme (înainte de a se naște nu era; din cele ce nu erau s-a făcut) combat teoria creării Fiului din nimic, precum și pe cei care nu acceptau existența sa înainte de Întrupare. Ce-a de-a patra anatematismă respinge învățătura celor care afirmau că ‘Fiul lui Dumnezeu este din alt ipostas sau ființă ()’. Din perspectivă antiariană, este evident afirmată identitatea de ființă dintre Tatăl și Fiul. Cu toate acestea, termenii ființă și ipostas sunt folosiți în acest caz ca sinonimi, ceea ce a însemnat ‘un izvor de neînțelegeri și neclarități până la Sinodul din Alexandria 362, unde a început să se impună o folosire diferită a celor două concepte’. Hypostasis a devenit termenul ce desemna individualitatea fiecăreia din cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi, iar ousia a rămas termenul special pentru ființa lui Dumnezeu. Înainte de a fi precizate aceste sensuri distincte, etimologia lui hypostasis () â a sta sub, în latină substratum permitea apropierea de ousia. Christoph Markschies consideră că această anatematismă prin formula ‘din alt ipostas’ a condamnat indirect și învățătura origenistă a celor trei ipostasuri. În cele din urmă sunt anatematizați cei care susțin că Fiul lui Dumnezeu ar fi ‘supus schimbării sau transformării’. Atât schimbarea, cât și transformarea țin de lumea creată, Dumnezeu Cel necreat este neschimbător și netransformabil.
Receptarea credinței niceene
Receptarea definitivă și irevocabilă a credinței niceene a avut loc la Constantinopol (381), abia după ce marii teologi capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Grigorie de Nyssa) au reușit să împace eroarea subordinațianistă, persistentă în rândul teologilor de tradiție eusebiană, cu teologia antisubordinațianistă de la Niceea, în faimoasa sinteză a așa-numitei ‘teologii neoniceene’. Prin hypostasis aceștia au exprimat Trinitatea, iar termenul ousia l-au folosit pentru Unul Dumnezeu. A fost nevoie astfel de munca și jertfa a trei generații de teologi care au realizat sinteza trinitară (Charles Pietri und Christoph Markschies, Theologische Diskussionen zur Zeit Konstantins…, p. 274).
‘Credința mărturisită la Niceea, atât în formularea originară, cât și în interpretarea apărătorilor ei, era o mărturisire deopotrivă cosmologică și soteriologică, întemeiată pe convingerea că numai Cel care a creat universul îl putea mântui pe om și, pentru aceasta, El trebuia să fie Dumnezeu, nu făptură creată’ (Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I, p. 218).
Simbolul Niceean nu era pentru cei ce l-au apărat o simplă prezentare teoretică și abstractă a unei filosofii religioase, ci prin omoousios părinții mărturiseau dumnezeirea Celui pe care îl invocau în cultul și Liturghia Bisericii. Arienii erau îndemnați de Sfântul Ambrozie al Milanului să nu se mai închine Fiului, deoarece nu le este permis să se închine unei creaturi fără să cadă în idolatrie. Astfel, Crezul Niceean salva mântuirea în Hristos și întregul cult adus lui Dumnezeu Tatăl prin Fiul Cel de o ființă, Care ‘pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat’. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 22 decembrie 2010)
