Aflându-ne în primele zile ale anului 2011, dedicat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Sfintei Taine a Botezului și Sfintei Taine a Cununiei, în timpul liturgic al Botezului Domnului, vom dedica acest prim episod al anului receptării Crezului în ritualul baptismal, care constituie de altfel prima etapă și cea mai veche a receptării liturgice a Crezului Niceo-Constantinopolitan.
Până în veacul al IV-lea erau folosite crezurile interogative (candidatul la botez era întrebat cu privire la credința sa, iar el răspundea prin cuvântul cred) ca elemente ale rânduielii botezului. Din secolul al IV-lea, crezurile declarative, deci și Crezul Niceo-Constantinopolitan, au făcut parte din riturile pregătitoare pentru botez, alături de exorcisme și cateheză (Cf. Wolfram Kinzig, ‘The Creed in the Liturgy: Prayer or Hymn?’, în: Albert Gerhards/ Clemens Leonhard (editori), Jewish and Christian Liturgy and Worship. New Insights into its History and Interaction (Jewish and Christian Perspektives 15), Leiden etc., 2007, pp. 232-234). Este întâlnită, de asemenea, și dublarea celor două tipuri de crezuri în cadrul ritualurilor catehumenal și baptismal, folosindu-se atât așa-numitele întrebări despre credință (interrogationes de fide), cât și simbolurile declarative. Până azi, Crezul Niceo-Constantinopolitan nu este rostit în cadrul Sfintei Taine a Botezului, deci după ce se dă binecuvântarea mare, ci imediat după exorcismele rostite în pridvorul Bisericii. Această practică este o rămășită din vechiul ritual baptismal atestat în veacul al IV-lea în multe centre creștine, ea arătând de altfel și fidelitatea Ortodoxiei față de Sfânta Tradiție a Bisericii.
Crezul Niceo-Constantinopolitan, formulat probabil pe baza unui alt crez baptismal, a devenit destul de repede Crezul baptismal al Bisericii din Constantinopol. Teorii, ca aceea a lui Johannes Kunze, că acest crez a fost adus de noul ales patriarh Nectarie din Tarsul Ciliciei, sau cea a lui Reinhard Staats, conform căreia la botezul oficiat în Constantinopol în timpul Sinodului II Ecumenic, Nectarie, ales președinte al sinodului ca laic nebotezat încă, ar fi rostit Crezul Niceo-Constantinopolitan (Cf. Reinhard Staats, Das Glaubensbekenntnis von Nizäa-Konstantinopel. Historische und theologische Grundlagen, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1996, pp. 49-50), rămân simple ipoteze, fără a putea fi întemeiate pe izvoare.
Crez baptismal
Prima citare exactă a N-C a avut loc în cadrul ședințelor I și III, din cadrul Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451), din care reiese că acest crez era asumat de împărat, de reprezentanții imperiali și confirmat de episcopii sinodali prin aclamații că reprezintă credința ortodocșilor. Această autoritate de care se bucura N-C în Constantinopol presupune evident o tradiție autoritativă mai veche a lui. Astfel, se poate presupune cu destulă evidență că deja înainte de anul 451, probabil la începutul secolului al V-lea, Crezul Niceo-Constantinopolitan era crezul baptismal al cetății imperiale de pe Bosfor (Cf. Hrysostom Papadopulos, ‘Simbolul Sinodului al II-lea Ecumenic’, în: Biserica Ortodoxă Română, XLIII, 1925, pp. 513-516).
Evagrie Scolasticul (536-600), ultimul mare istoric bisericesc de limbă greacă al Antichității târzii, originar din Siria, ne-a relatat în Istoria bisericească două episoade ce atestă folosirea Crezului Niceo-Constantinopolitan la botez în Constantinopol în timpul împăratului bizantin Zenon (474-491). Acestea sunt primele atestări istorice directe cunoscute, fără a recurge la argumenta e silentio, ale folosirii Crezului N-C la botez, ambele fiind legate de disputele teologice purtate în jurul teologiei calcedoniene, respinsă de mare parte din comunitățile creștine din Egipt, Palestina și Siria.
Enciclica împăratului Zenon
Susținător mai întâi al definiției dogmatice de la Calcedon, Zenon a devenit mai apoi adept al unei politici de unire cu monofiziții, ce includea respingerea horosului calcedonian (Cf. Pr. dr. Emanoil Băbuș, Bizanțul, istorie și spiritualitate, Editura Sophia, București, 2003, pp. 108-109). El a fost însă destituit din scaunul imperial de uzurpatorul Basiliskos (475-476), la numai un an după urcarea pe tron, care în speranța de a-și consolida domnia i-a sprijinit pe monofiziți. Prin faimoasa sa Enciclică din 476, adresată patriarhului monofizit Timotei Ailuros al Alexandriei, pe care l-a rechemat pe tronul patriarhal după 18 ani de exil, Basiliskos respingea hotărârile de la Calcedon, acceptând doar pe cele ale primelor trei Sinoade Ecumenice, sperând să realizeze unitatea religioasă a imperiului. În cadrul Enciclicei mărturisește că, fiind dator ca împărat să păzească dreapta credință, aduce ca primă ofrandă lui Dumnezeu și Mântuitorului Iisus Hristos unitatea Sfintei Biserici și poruncește ‘ca Simbolul celor 318 Sfinți Părinți, ce s-au adunat odinioară în comuniune cu Duhul Sfânt la Niceea, în care (Simbol, n.n.) noi și toți predecesorii noștri am crezut și în care am fost botezați, numai acest Simbol să fie valabil și să domnească în toate preasfintele Biserici ale lui Dumnezeu, la popoarele ortodoxe, ca singură definiție a credinței fără de greșeală și întru totul suficientă pentru înlăturarea oricărei erezii și pentru unirea perfectă a sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu’ (Evagrius Scholasticus, Historia Ecclesiastica, Zweiter Teilband, übersetzt und eingeleitet von Adelheid Hübner, Fontes Christiani, Band 57, 2, Brepols Publishers, Turnhout, 2007, pp. 337-339).
Mai departe precizează că la Simbolul de la Niceea trebuie adăugate cele întărite de cei 150 de Sfinți Părinți ce s-au adunat în cetatea împărătească Constantinopol împotriva celor ce huleau Sfântul Duh. Din acest text este evident că la 476 Simbolul N-C, numit de el de mai multe ori în Enciclică ‘dumnezeiescul Simbol’, era Crezul baptismal al curții imperiale și al Constantinopolului, bucurându-se de o recunoaștere și autoritate fără echivoc. Basiliskos mărturisește că și predecesorii săi, evident împărații Bizanțului de dinaintea sa, au fost botezați cu acest Simbol, ceea ce atestă întrebuințarea sa la botez cel puțin cu câteva zeci de ani înainte.
Henotikonul împăratului Zenon
O a doua mărturie cu privire la folosirea N-C la botez provine din textul celebrului Henotikon al împăratului Zenon din anul 482, în care acesta încerca unirea monofiziților egipteni cu Biserica bizantină prin omiterea horosului dogmatic de la Calcedon. După ce arată mulțimea de crime făcute în numele dreptei credințe în întregul imperiu după 451, Zenon cere pentru unitatea Bisericii respectarea definițiilor de la primele trei Sinoade Ecumenice: ‘De aceea, ne-am străduit să vă înștiințăm că atât noi, cât și Bisericile din toate locurile nu au avut, nu au și nu vor avea un alt Simbol, o altă învățătură, o altă definiție a credinței și o altă credință decât numitul sfânt Simbol al celor 318 Sfinți Părinți, care a fost confirmat de amintiții 150 de Părinți și că nu cunoaștem pe nimeni care are un altul (Simbol, n.n.); dacă totuși cineva ar avea un altul (Simbol, n.n.), îl considerăm pe el străin de Biserică’ (Evagrius Scholasticus, Historia Ecclesiastica ș3, 14ț, pp. 362-363).
Aceste două mărturii sunt suficiente pentru exemplificarea autorității de care se bucura Crezul Niceo-Constantinopolitan în Orientul creștin ca Simbol baptismal.
Simboluri baptismale locale
Începând cu secolul al V-lea, Crezul N-C a înlocuit treptat simbolurile baptismale locale, reușind să dețină un monopol aproape absolut în veacul al VI-lea, în toate regiunile aflate sub influența Constantinopolului. Acest lucru s-a petrecut treptat, o primă fază documentată de exemplu de Crezul de origine antiohiană, citat de Sfântul Ioan Casian la începutul veacului al V-lea, atestând faptul că formulele centrale ale N-C au fost introduse în crezurile locale. El a fost receptat chiar și la Roma, cândva după Sinodul de la Calcedon, unde în veacul al VIII-lea era folosit în ritualul liturgic al botezului, iar în secolul al X-lea apare cu aceeași funcție liturgică în Ordo Romanus antiquus (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 5 ianuarie 2011)
