Să trăiești aproape de sfinți o clipă de rai este ca și cum ai porni în colind prin cer. Sau prin pustie, care tot cer se numește. Această clipă petrecută în proximitatea veșniciei te face să preguști din taina veacurilor trecute, în care martirii, mărturisindu-L pe Hristos, se așezau cu trupurile lor în temelia bisericilor, ca un țipăt, ca o scară obligatoriu de urcat spre înluminare. Spre nedisperare și mântuire.
Este și acesta un mod de exprimare a ceea ce simți în cripta de sub biserica Mănăstirii „Sfântul Apostol Filip”, din Arhiepiscopia Tomisului, unde se află moaștele sfinților descoperiți în cetatea Adamclisi.
Am pornit într-o zi de toamnă târzie, ținută în frâu de câteva zile însorite, ca de vară, prin stepa dobrogeană, pe drumuri vechi, albite de timp și de oasele martirilor care L-au mărturisit pe Hristos, la scurtă vreme după Andrei și Filip, cei doi apostoli care I-au propovăduit Evanghelia printre localnicii cu dor adânc de veșnicie.
Așa am ajuns la Mănăstirea „Sfântul Apostol Filip”, situată între localitățile Deleni și Ioan Corvin, nu departe de Peștera Sfântului Andrei, ridicată pe dealul de vizavi de cetatea romană de la Adamclisi.
Coborând până în veacul martirilor
Ajunși aici, am intrat într-o criptă, coborând în timp, treaptă cu treaptă, până la veacul în care cinci creștini, necunoscuți cu numele încă, au fost martirizați pentru credința lor în Hristos. Trupurile le fuseseră așezate întrun martiricon, sub altarul bisericii mari din cetate, unde au stat veacuri la rând. Prin anii â70 ai secolului trecut, osemintele lor au fost descoperite de arheologi, adunate în taină în câțiva saci de hârtie și duse spre cercetare la Institutul de Antropologie din București. Aici au rămas uitate până în zilele noastre, când au fost recuperate și redate spre mângâiere credincioșilor. După ridicarea Mănăstirii „Sfântul Apostol Filip”, în 2007, trupurile sfinților au fost depuse în cripta de sub biserica așezământului, înălțat, așa cum ne-a mărturisit părintele stareț Dorotei Râmbeț, „în cinstea sfinților mucenici de la Adamclisi și a Sfântului Apostol Filip, care a propovăduit și el în Scythia Minor”. Celălalt hram al mănăstirii este „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”.
Curățindu-ne de nesperanță și rătăciri
De pe șosea, se zărește doar biserica, precum o lumină proiectată pe fundalul arămiu al dealului. Dar adevărata lumină o simți abia când îi treci pragul, când te înluminezi din lumina criptei de sub biserică, unde se slujește peste trupurile celor cinci sfinți martiri necunoscuți cu numele. O taină de piatră în piatră te înveșnicește, te copleșește, te împrăștie pentru a te aduna într-o pâlpâire de candelă, într-un zvâcnet de inimă, ce rezonează cu zidurile mănăstirii, cu extraordinara pictură exterioară, cu toamna și chiar cu iarna ce așteaptă să cadă, cu colindele ei prin sate, prin cer și prin rai.
În cripta de la Adamclisi totul se anulează pentru a renaște, curățindu-se, curățindu-te de umbre, de îndoieli, de patimi, de remușcări, rătăciri sau nesperanță. Aici, cuvintele parcă nu își mai află rostul, pentru că totul este mărturisire prin tăcere. De aceea, și vorbele părintelui stareț Dorotei par doar frânturi de trăiri, concise însă, lămuritoare în puținătatea lor. „Piatra de temelie a mănăstirii s-a pus în 2007, de către părintele stareț de atunci, Pahomie Filip. Eu am fost instalat stareț aici în 2008, când am venit de la „Peștera Sfântului Andrei”.
Suntem în prezent zece viețuitori: trei ieromonahi, doi monahi, un rasofor și restul frați.
Cripta în care se păstrează raclele cu moaștele sfinților mucenici este asemănătoare criptei în care au fost descoperiți. Dorim însă să facem una cât mai autentică. În fața bisericii actuale, am făcut un atrium, o curte interioară, cu arcade, cu coloane, placate cu piatră, să rezoneze cu cetatea, cu zona predominant romanică.
Ca să exprimăm ce simțim aici este mai greu. Putem să spunem doar că este ceva deosebit, mai ales că slujim Sfânta Liturghie în criptă, deasupra moaștelor ce se găsesc depuse sub sfânta masă. Este greu de exprimat în cuvinte mai mult.
Pelerinii care ajung la noi rămân foarte mișcați de fațada bisericii, pictată de Sergiu Ivas, pe care este redată „Scara Sfântului Ioan Scărarul”, și patru apostoli: Petru, Pavel, Andrei și Filip. Dar cel mai impresionați sunt atunci când intră în criptă. Când ajung în fața sfinților rămân uimiți de frumusețea ei, de aerul tainic din această încăpere, de intimitatea și bucuria închinării în prezența sfintelor moaște”, ne spune părintele.
Dorința de a te întoarce în veșnicie
E greu să te rupi de acest loc. E și mai greu să reziști dorinței de a reveni. De a te ruga în pragul acestui început creștin al românilor și de a te simți parte în partea lumii care, prin Hristos, s-a preschimbat în veșnicie.
Cu aceste fulguiri de gând am pornit, totuși, ca niște colindători călăuziți de stea, peste dealuri, peste cetate, peste timp, mângâiați de binecuvântarea sfinților, spre veacul încercărilor noastre, spre tăciunele orașului, ca să vestim la rându-ne nemurirea, nedisperarea și mântuirea… (Reportaj realizat de Dumitru Manolache și publicat în săptămânalul ‘Lumina de Duminică’ din data de 4 noiembrie 2012)
