Spovedania ca taină își are justificare în viața Bisericii numai dacă se aplică pe tărâm practic. Simpla teoretizare pe marginea acestui subiect nu poate înnoi viața credincioșilor săi, sau viața Bisericii în întregimea ei. Vrem să spunem prin aceasta că existența acestei taine se justifică numai în cazul în care creștinii se spovedesc. În cuvintele de instituire (Ioan 20, 22-23) se cuprinde nu numai puterea dată Apostolilor de a lega și dezlega păcatele, ci și obligația creștinilor de a se spovedi. Această putere dată Apostolilor nu ar avea sens dacă ei nu ar cunoaște păcatele oamenilor, iar această cunoaștere le vine numai prin mărturisire1. Mărturisirea ca rânduială liturgică este restrânsă, dar noțiunea de duhovnic are o sferă mult mai largă. Ea are în vedere „ansamblul întreg de acțiuni pe care le întreprinde preotul în vederea unei înrâuriri personale exercitate asupra penitentului”2. În zilele noastre, când disciplina bisericească este departe de cea a primelor secole, eforturile pe care trebuie să le facă preotul pentru a-i ține pe credincioși în jurul său sunt foarte mari. În primele secole, dispozițiile canonice prevedeau ca un credincios care lipsea consecutiv trei duminici de la biserică să fie exclus din obștea credincioșilor. În prezent, unii credincioși pășesc rar pragul bisericii și extrem de rar se îndreaptă spre Spovedanie. Pentru a se sustrage de la acest act invocă o mulțime de scuze și pretexte3. În astfel de situații, o pregătire a credincioșilor pentru spovedanie este mai mult decât necesară. Pregătirea se poate face credincioșilor în grup, deci o pregătire colectivă, dar și fiecăruia în parte, pregătire individuală.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
