Astăzi, ca în fiecare an la 11 aprilie, îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Pentru doritorul înțelegerii rostuirii trecătoarei noastre vieți pământene, a merge la Mănăstirea Cernica, din vecinătatea Bucureștilor, naște speranța unei posibile înluminări și șansa sigură de a te întâlni cu sfântul la el acasă. Dar pentru acestea trebuie să te lepezi de neîncredere, să te îmbraci în răbdare, să înveți să taci, și mai ales să crezi în șansa de a te întâlni cu el. Și, fii sigur, sfântul nu va întârzia să se arate și să vorbească pe limba ta.
În prezilele prăznuirii sale, am mers și eu la Cernica pentru a mă întâlni cu Sfântul Calinic, cel cu ‘milostivire de samarinean, ce arde pentru întreaga zidire’, cum spune și acatistul lui. Bântuit de nepricepere, jumulit de griji, cercat la suflet cu tăciunele ispitei, provocat de neajunsurile zilnice ale lumii în care te topești, când ajungi față în față cu sfântul vrei să-i vezi chipul. Să-i atingi veșmântul și să-i ceri o minune. O simplă minune care să te schimbe. Ce l-ar costa pe el lucrul acesta?
Cum vorbește sfântul cu glasul părinților
Pipăi aerul, îi cauți mâna, decupezi din zidirea cuvintelor icoane în care să-l înrămezi pentru a-l lua cu tine acasă de tot și ești gata să-i faci orice jurământ numai să te schimbe. Să fii altul. Să fii altfel. Oricum, mai bun. Mai liniștit. Mai fără de nevoi. Mai fără de tine, rătăcitorul.
Și de ți se va părea că toate acestea nu ți se întâmplă la Cernica, vei spune alor tăi de acasă că totul este doar scornire. Legende cusute cu mătasea broaștei. Și renunți. Renunți să mai speri. Să mai crezi în minuni. În ajutorul sfântului care, uite, a întârziat chiar și la întâlnirea cu tine.
Cu mine s-a întâmplat însă altfel. Eu chiar l-am întâlnit pe Sfântul Calinic și pot să mărturisesc acum că el este acolo. Că mi-a vorbit. Și chiar că l-am văzut pășind agale pe aleile cetății. La Cernica – semn că am ajuns la el cu inima înveșmântată în cele necesare – Sfântul Calinic a vorbit cu mine prin glasul smeriților părinți, prin lucrurile pe care le-a atins și pe care mi-a îngăduit să le văd și să le fotografiez, prin tăcerea preaplină de lucrare a sfintelor sale moaște, prin mărturiile credincioșilor, prin aerul dulce-gălbui de salcie înflorită scuturat peste ape, prin nesomnul scaunului în care se odihnea, prin mult prea multele fapte și lucrări zilnice care rodesc în această cetate a Ortodoxiei din marginea Bucureștilor.
Canonizarea sfântului a învins Securitatea
Despre viața și minunile Sfântului Calinic de la Cernica s-ar putea crede că se știe aproape totul. Că nimic nu ar mai putea răsări din colbul trecutelor vremi. E numai o părere. O recunoaște și părintele Ignatie Grecu, cel care, cu multă smerenie, mi-a mărturisit: ‘Despre Sfântul Calinic nu se vor sfârși niciodată cuvintele. Nesfârșită este marea, nesfârșit este aerul. La fel și cuvintele despre el și despre ceilalți sfinți, pentru că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu’.
Dar în dimensiunile unui reportaj nu este loc pentru a cuprinde, din păcate, întreaga viață a sfântului. De aceea, voi relata doar câteva secvențe, poate cunoscute de unii, necunoscute sigur de mulți, lăsându-vă bucuria de a le completa dumneavoastră cu altele și altele.
Cine își putea imagina în 1955, în plină epocă poststalinistă, că Biserica Ortodoxă Română va avea curajul să-și canonizeze primul sfânt, sub amenințările fățișe ale Securității?
La 23 octombrie 1955, într-o duminică, pornea de la Biserica ‘Sfântul Pantelimon’ spre Mănăstirea Cernica o impresionantă procesiune cu zece episcopi, mitropoliți și arhierei ortodocși din alte țări, ierarhii Sinodului Bisericii noastre, în frunte cu patriarhul Justinian, peste 300 de stareți de mănăstiri, vicari eparhiali, consilieri, protopopi, preoți, sute de călugări și călugărițe și o mare de credincioși care urmau să participe la slujba de canonizare a Sfântului Ierarh Calinic.
Stăteau oamenii pe câmp în genunchi. Veniseră până și părinții de la Frăsinei, iar maicile de la Pasărea au mers toată noaptea prin pădure ca să ajungă la timp. Securiștii erau pe acoperișurile clădirilor din mănăstire, prin copaci, printre oameni.
Cu o zi înainte, sfintele moaște, scoase din mormântul din pridvor, fuseseră așezate în raclă. ‘Efrem, Mitropolitul Basarabiei, ungea fiecare os cu mir. Eu le ștergeam cu procovețe, iar părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le așeza în raclă. Peste noapte, a venit autopsierul pentru a le așeza în poziție anatomică’, povestea cu ani în urmă părintele Nicodim Bujor. ‘Îmi amintesc totuși că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al sfântului. Mai târziu, starețul Mănăstirii Frăsinei, părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, și că părinții îl luaseră la parastasul de șapte ani ai sfântului’, avea să declare părintele Nicodim Bujor într-un interviu acordat în 2006 lui Silviu Andrei Vlădăreanu. După alte informații, moaștele au fost spălate și așezate în raclă de însuși Justinian, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din vremea respectivă.
Același neprețuit părinte pomenit mai sus, trecut la Domnul la sfârșitul lunii ianuarie 2011, a fost cel care i-a scris acatistul, iar în ziua canonizării s-a slujit cu o Sfântă Evanghelie dăruită mănăstirii de Elisabeta (Safta) Brâncoveanu.
Clipele de neuitată și înălțătoare trăire ale canonizării au fost pe măsura credinței și smereniei Sfântului Calinic. Cel care nu mânca niciodată carne, cel care se odihnea numai pe un scaun de lemn, pe care și dormea, cel care, după întoarcerea din demnitatea de episcop al Râmnicului la Cernica, a trăit un an ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868 când, după 81 de ani de viață îngerească, era chemat de Dumnezeu la Sine.
Sfântul Calinic, starețul pe veci al Cernicăi
Astăzi, la Cernica, se trăiește într-un fel anume sfințenia sfântului. O mărturisesc părinții. O simt credincioșii. ‘În ceea ce mă privește, am observat că odată cu intrarea mea în această mănăstire s-a schimbat ceva. Nu mai este de glumit când trăiești în preajma unui sfânt. Nu mai poți face voia ta. Trebuie să fii în cuviința lui. Sfântul Calinic, chiar dacă nu-l vedem, prezența lui se simte. Părintele Nicodim Bujor mi-a spus că Cernica nu are stareț decât pe Sfântul Calinic. Și așa e. Cel ce nu face voia lui și nu respectă rânduiala pusă de el este certat cu dragoste de sfântul. Am simțit și eu lucrul acesta și m-am înspăimântat. Aici, nu mai pășim cu pașii noștri. Pășim cu pașii sfântului.
Sfântului Calinic îi plac tăcerea, rugăciunea, postul și privegherea. Și noi, în această lume atât de controversată, atât de zgomotoasă și debusolată, trebuie să învățăm să tăcem. A tăcea într-o mănăstire înseamnă a-ți aduna mintea astfel încât să ți-o pui slujitoare pe altarul inimii. Înseamnă a coborî în sine și a-ți revizui total comportarea față de lume, față de tine însuți și față de Dumnezeu. Tăcerea este o taină. Nu se poate tăcea oricum și oricând. Tăcerea este o cale spre rugăciune’, îmi mărturisește părintele Ignatie Grecu.
Pentru doamna Matilda Chezan din București, pe care am întâlnit-o la Cernica, rugăciunea la moaștele Sfântului Calinic este ‘vremea când trebuie să-mi ordonez zilele, programul, viața, pentru că nădăjduiesc ca sfântul să-mi mijlocească rugăciunile către Dumnezeu’. Iar pentru doamna Georgeta Burlacu, tot din București, venirea la Sfântul Calinic înseamnă ‘ajutor, iubire, speranță și apropiere de Dumnezeu’. La fel și pentru copiii unei școli din Otopeni, care veniseră pentru prima dată să se întâlnească cu sfântul.
Părintele Ignatie mi-a spus și lucruri mai puțin știute până acum despre sfântul sub ascultarea căruia își rânduie ascultările zilei. De la cuvioșia sa am aflat că Sfântul Calinic, când a construit această mănăstire în Ostrovul ‘Sfântul Gheorghe’, a avut o vedenie: ‘I s-au arătat Sfinții Ierarhi Nicolae, Mare Mucenic Gheorghe și Cuviosul Stareț Gheorghe, care i-au spus să purceadă la ridicarea cetății aici, unde se află astăzi. În același timp, aceeași vedenie a avut-o și duhovnicul său, părintele Pimen, care a plecat cu barca din Ostrovul ‘Sfântul Nicolae’ spre ucenicul său să-i anunțe vestea. Și în timp ce cobora din barcă, Sfântul Calinic tocmai își pusese rasa să plece spre duhovnic cu același gând. Și vestea și-au comunicat-o pe drum’.
Am mai aflat că Sfântul Calinic a pus cu mâna lui ultima cărămidă în cheia de boltă a fiecărei clădiri din mănăstire, și nici un cutremur nu le-a distrus până astăzi. Și-n această chinovie de suflet a avut și celelalte vedenii legate de sfârșitul lumii, de Cuza, de cele două războaie mondiale și de alte evenimente.
‘Nu trebuie uitat de noi, călugării, că Sfântul Calinic este prezent totdeauna aici. Asta se vede și din felul în care se schimbă stareții. Toți cei veniți din altă parte au plecat pentru că nu s-a respectat diata (testamentul) sfântului, care spune să fie aleși stareți numai din această chinovie, pe care episcopul să-i confirme’, mai spune părintele Ignatie.
Urmele și faptele sfântului, vii până astăzi
Fapte extraordinare, vii, despre acest loc în care Sfântul Calinic a fost stareț peste 33 de ani emoționează aflându-le și zidesc adânc cetatea sufletului și astăzi.
De pildă, în cel mai falnic stejar de la Cernica, sub care a stat și sfântul, bate o inimă. De mult, un părinte bătrân a pus o icoană în pom. Și pomul a tot crescut, a tot crescut până a acoperit-o cu trupul său.
În casa Cuviosului Stareț Gheorghe, venea de jos din Ostrovul ‘Sfântul Nicolae’ să se nevoiască, de luni până sâmbătă, părintele Pimen, duhovnicul Sfântului Calinic. Duminica se împărtășea, mergea la chilie, iar de luni o lua cu nevoirea de la capăt.
Tot în această casă, în picioare și astăzi, pe vremea starețului Visarion Ionescu, veneau Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, în Săptămâna luminată, imediat după Înviere. Maiorescu aducea două lumânări de ceară pe care le lăsa în biserică, vorbea cu starețul Visarion, iar ceilalți trei se plimbau prin curtea mănăstirii, odihnindu-se pe niște bănci din cimitir, care se pot vedea și acum.
Cei doritori vor afla și despre frații Orest și Anastasie Baldovin, ucenicii Sfântului Calinic, care, după plecarea lui la Domnul, s-au retras la chilia Sfântului Ipatie din Muntele Athos. Vor afla și despre acea Joi Mari de 28 martie 1868, când sfântul a chemat la sine șapte preoți care i-au slujit Sfântul Maslu, și despre ziua de Paști când s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Vor afla și despre zorii zilei de joi, 11 aprilie, când după ce un preot i-a citit Utrenia s-a făcut sănătos definitiv și s-a sculat și s-a îmbrăcat cu hainele de îngropare, i-a binecuvântat pe cei de față și și-a dat duhul în mâinile Domnului, rezemat cu capul pe pieptul părintelui Ghermano. Vor afla și despre înmormântarea sa de sâmbătă, 13 aprilie 1868, la care a participat mitropolitul primat al României, Nifon, împreună cu un numeros sobor de ierarhi și preoți. Sau poate despre testamentul său în care spune că în viață a agonisit doar ‘sfinte cărți’. Și, dacă vor dori, vor mai afla și despre cum s-a încercat otrăvirea lui, despre broaștele care tac și acum în lac în apropierea locului unde se ruga, vor vedea camera în care s-a nevoit, biroul la care a lucrat, veșmintele, mitra, însemnele arhierești pe care le-a purtat și multe, multe alte semne ale trecerii lui, ca să poată mărturisi apoi, ca și mine, despre întâlnirea cu el. Și, cine știe, poate vor avea șansa să se întâlnească și cu vreunul dintre sutele de sfinți neștiuți din rândul celor aproape 3.000 de călugări din pomelnicul mănăstirii, care ne slujesc în cer, dar locuiesc cu trupul în ‘pământul înverzit al Cernicăi’, cum spune părintele Ignatie. (Reportaj publicat în Ziarul Lumina în Ediția din data de 11 aprilie 2011)
