Predică tematică la Duminica a II-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma)
Ioan 20, 19-31
‘În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară și ușile fiind încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus și a stat în mijloc și le-a zis: Pace vouă! Și, zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-l pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și, spunând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, și Toma era împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor și a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea, și nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma și I-a zis: Domnul meu și Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi și alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui.’
‘Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!’ (Ioan 20, 29)
Acestea, sunt cuvintele pe care le-a adresat Mântuitorul Iisus Hristos ucenicului Său Toma, care mai întâi s-a îndoit de Învierea Lui, dar, după ce L-a întâlnit pe Hristos și I-a atins semnele cuielor din mâinile Lui și semnul suliței din coasta Lui, a biruit îndoiala sa și a devenit un mărturisitor puternic al adevărului Învierii lui Hristos și al dumnezeirii Sale. Mântuitorul Iisus Hristos îi spune lui Toma: ‘Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!’ (Ioan 20, 29), adică fericiți sunt cei ce n-au văzut cu ochii trupului pe Hristos Cel Înviat, dar au crezut în El. Toma crede în Învierea lui Hristos după ce Îl vede cu ochii trupești și Îi atinge rănile de pe trup cu mâna sa, însă Mântuitorul îi spune ucenicului Său îndoielnic că mai înaltă decât cunoașterea prin simțuri este cunoașterea spirituală prin credința care vine din auzire și înțelegere duhovnicească, nu neapărat din atingere și vedere trupească. Credința, ca relație a omului cu Dumnezeu, se naște în interiorul omului, în inima sa, după ce a primit cuvântul lui Hristos. ‘Credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos’ (Romani 10, 17). Deci, credința vine din cuvintele Evangheliei, din învățătura Bisericii, din cuvântul preotului, din cuvântul de învățătură creștină auzită de la mama și tata sau de la bunici în anii copilăriei, aceștia fiind primii dascăli în viața omului. Credința se mai poate naște și crește din citirea cărților sfinte sau din sfatul sincer al unui prieten credincios. Prin urmare, credința nu este o vedere fizică, trupească, prin simțuri, ci este o vedere sau o înțelegere spirituală, o cunoaștere cu ochii minții a realităților spirituale nevăzute și netrecătoare.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ‘atunci avem credință, când nu ne mărginim numai la ochii trupului, ci vedem cu ochii minții cele ce nu se văd. Mai cu seamă pe acelea pe care le vedem cu ochii minții trebuie să le socotim mai vrednice de credință decât pe cele pe care le vedem cu ochii trupului’ (Omilii la Facere, omilia LXIII, V, în col. PSB, vol. 22).
Mântuitorul Iisus Hristos îi fericește pe cei care au această putere sau capacitate spirituală de a cunoaște realitățile nevăzute, de a vedea cu ochii sufletului prezența lui Dumnezeu – Creatorul dincolo de creaturi, dincolo de vederea fizică sau corporală. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ‘Cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice’ (II Corinteni 4, 18). Deoarece Dumnezeu este imaterial, netrecător și nemărginit, El nu poate fi văzut cu ochii trupești. Însă sufletul luminat de credință poate vedea sau cunoaște prezența lui Dumnezeu dincolo de vederea fizică, printr-o relație spirituală cu El.
Evanghelia de astăzi se termină cu o învățătură sau o concluzie esențială referitoare la credință: ‘Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele Lui’ (Ioan 20, 31).
Cel care crede în Hristos poate dobândi viața veșnică
În finalul ei, Evanghelia nu se referă doar la credința și convingerea lui Toma, ci se referă la toți cei care vor crede în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și anume, scopul credinței lor în Hristos este unirea cu El, adică dobândirea vieții veșnice. Prin urmare, când mărturisim credința în Iisus Hristos și în Învierea Lui, noi arătăm dorința de-a dobândi viața veșnică. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: ‘De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui! Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire’ (Romani 10, 9-10). Deci, noi credem în Iisus Hristos Cel Înviat, pentru că vrem să trăim veșnic în iubirea Lui, în lumina și bucuria Preasfintei Treimi. Scopul scrierii și citirii sau proclamării Evangheliei este acela de a întări credința în Hristos și de-a chema pe oameni la mântuire, adică la viață veșnică. Prin urmare, credința nu este o simplă convingere intelectuală, de ordin filosofic sau cultural, ci ea este o legătură vie a omului credincios cu Dumnezeu, Izvorul vieții veșnice.
Credința cultivată prin rugăciune devine o pregustare spirituală a bucuriei din Împărăția cerurilor
Acest adevăr este mărturisit de Sfinții Apostoli și de Biserica lui Hristos. De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: ‘Credința este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea celor nevăzute’ (Evrei 11, 1). Deci credința este o pregustare a unor realități cerești promise sau dorite și o vedere spirituală cu ochii minții a unor daruri sfinte nevăzute cu ochii trupești. Prin urmare, credința este o relație sau o legătură vie cu Dumnezeu Care ne dăruiește în arvună bucuria comuniunii eterne cu El: ‘Gustați și vedeți că bun este Domnul’ (Psalmi 33, 8). Toate Sfintele Taine ale Bisericii sunt o pregustare a bucuriei din Împărăția cerurilor, bucurie din bucuria lui Hristos Cel Înviat din morți. De unde știm noi aceasta? Din experiența și mărturia sfinților. Iată ce spune Sfântul Apostol Petru în această privință: ‘Pe Iisus Hristos fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită’ (I Petru 1, 8).
Îl iubiți deși nu L-ați văzut, credeți în El deși acum nu-L vedeți, dar crezând vă bucurați în El cu o bucurie negrăită și preamărită înseamnă o bucurie mai presus de orice exprimare în cuvinte, izvorâtă din prezența harică a lui Hristos Cel Înviat și preaslăvit în sufletele credincioșilor. Bucuria negrăită și preaslăvită a creștinilor este bucuria mântuirii. De aceea, Sfântul Apostol Petru adaugă imediat: ‘Dobândind răsplata credinței voastre, mântuirea sufletelor’ (I Petru 1, 9). Cu alte cuvinte: recompensa, răsplata sau rodul credinței vii este mântuirea sufletului, adică unirea omului cu Dumnezeu. Deși nu Îl vedem pe Hristos cu ochii trupești, prin credință Îl simțim prezent în Biserica Sa și în viața noastră. Ca atare, când se intensifică legătura omului cu Hristos Domnul prin credință, rugăciune și fapte bune, prezența Lui în viața creștinului aduce multă bucurie negrăită și preaslăvită. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) vorbea despre virtutea credinței ca fiind puterea de legătură spirituală care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de înțelegere a credinciosului cu Dumnezeu. Astfel, credința ca legătură vie dintre credincios și Dumnezeu în Care el crede este lumina vieții Bisericii pe pământ și arvuna vieții celei veșnice sau pregustarea bucuriei preaslăvite din Împărăția Preasfintei Treimi.
Credința, un mare dar al lui Dumnezeu care trebuie însă cultivat în toată viața
În Duminica Tomii aducem mulțumire lui Dumnezeu mai ales pentru darul credinței. Dumnezeu dăruiește tuturor oamenilor acest dar, pentru că ‘Dumnezeu dorește ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină’ (I Timotei 2, 4). De fapt, omul creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facere 1, 26) poartă în sine posibilitatea sau începutul legăturii sale cu Dumnezeu, o legătură personală, inteligentă și iubitoare sau afectivă. Din păcate, nu toți oamenii cultivă acest dar al legăturii lor personale cu Dumnezeu, Făcătorul cerului, al pământului și al omului. Mulți oameni nu-și mai pun întrebarea: cine a făcut cerul și pământul, soarele și luna, aerul și apa, fără de care viața nu ar fi posibilă, ci se comportă în lume, în creația lui Dumnezeu, ca și când Dumnezeu nu ar exista. Dacă nu credem în Dumnezeu sau nu vrem să comunicăm cu Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există. Însă cei care cred în Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, și intră în legătură cu El prin rugăciune și prin fapte bune, aceia primesc încă din lumea aceasta în arvună bucuria cea negrăită și preaslăvită a credinței lucrătoare prin iubire. Totuși, plinătatea acestei bucurii o primește omul credincios numai după învierea de obște, când și trupul său va participa la bucuria veșnică a sufletului său unit cu Dumnezeu prin har.
Înțelegem, așadar, că trebuie să cultivăm credința prin rugăciune, ca expresie a iubirii față de Dumnezeu, și prin fapte bune, dovadă a iubirii față de aproapele. Altfel spus, credința singură nu este suficientă, ci ea trebuie să fie însoțită și de faptele credinței, pentru că ‘precum trupul fără suflet mort este, astfel și credința fără de fapte moartă este’ (Iacov 2, 26). În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ‘Chiar dacă cineva crede cu desăvârșire în Tatăl, și în Fiul, și în Duhul Sfânt, dacă nu săvârșește binele, credința singură nu-i va folosi la nimic pentru mântuire. Atunci când zice Iisus Hristos: ‘Viața veșnică este să Te cunoască pe Tine ca singurul și adevăratul Dumnezeu’ (Ioan 18, 3) să nu credem că această credință ne este îndeajuns pentru mântuire, ci mai avem nevoie încă de o viețuire bună și de o purtare ordonată’ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXXI, 1).
Credința în Hristos se împlinește prin întâlnirea sau comuniunea cu El
Noi credem că Hristos Domnul a înviat, mai ales pentru că Sfinții Apostoli care ne-au propovăduit Evanghelia lui Hristos au văzut și au mărturisit pe Hristos Cel Răstignit și Înviat. La început, credința vine din ascultarea cuvântului Evangheliei, iar apoi ea se confirmă și se luminează prin bucuria prezenței lui Hristos Cel Înviat în sufletele celor care cred în El. Aici vedem legătura tainică dintre citirea Evangheliei ca binevestire a adevărului credinței și răspunsul nostru ca mărturisire a credinței. Mai întâi ascultăm Sfânta Evanghelie și apoi mărturisim Crezul. De la cine am învățat noi aceasta? De la femeile mironosițe și de la Sfinții Apostoli. Femeile mironosițe au fost cele dintâi persoane care au crezut în Învierea Mântuitorului. Când au crezut? După ce au ascultat Vestea cea Bună a Învierii Lui adusă lor de către înger la mormântul lui Iisus. ‘Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici (a spus îngerul femeilor mironosițe)… Mergeți și spuneți ucenicilor Lui…’ (Marcu 16, 6 – 7). Ele însă n-au zis: noi nu credem, nici n-au mai întrebat ceva, ci au auzit și au crezut. Apoi s-au întors spre casă cu bucurie și cu teamă. Teamă de mister, de neobișnuit, iar bucurie, pentru că au primit Vestea cea Bună a Învierii lui Hristos. Deci, ele au crezut pentru că li s-a vestit mai întâi Evanghelia Învierii de către înger. Iar pe când se întorceau ele spre Ierusalim, pe neașteptate, L-au întâlnit pe Însuși Domnul Hristos Cel Înviat, Care le-a zis: ‘Bucurați-vă, nu vă temeți’. Prin urmare, credința lor izvorâtă din ascultarea și primirea Evangheliei Învierii a fost confirmată de întâlnirea lor cu Însuși Iisus Hristos Cel Înviat. Evanghelia ne spune că îndată ce ele L-au văzut pe Iisus, I s-au închinat Lui, și au cuprins picioarele Lui (cf. Matei 28, 9). Atingând picioarele lui Hristos Cel Înviat, pe când s-au închinat în fața Lui, femeile mironosițe au simțit sau au trăit faptic adevărul împărtășit lor de către înger prin cuvânt. De atunci și până astăzi credința lor se cultivă în viața Bisericii: auzim Evanghelia lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, credem în inima noastră adevărul ei, îl mărturisim prin rostirea Crezului, iar apoi ne întâlnim cu Hristos Cel Răstignit și Înviat împărtășindu-ne cu El în Sfânta Taină a Euharistiei.
Prin harul credinței vedem sau simțim pe Hristos Cel Înviat prezent în Biserica Sa
Când intrăm duminica în biserică, mai întâi ne întâlnim cu Hristos Cel Înviat sărutând icoana Învierii Lui, comunicăm cu Hristos Cel Înviat prin rugăciune și prin ascultarea Evangheliei Sale, Îl mărturisim rostind Crezul, iar apoi ne împărtășim cu Hristos Cel Înviat în Sfânta Euharistie, primind Trupul și Sângele Lui, ca arvună a vieții, păcii și bucuriei veșnice din Împărăția cerurilor. Bucuria trăită de femeile mironosițe și de ucenicii care L-au văzut pe Hristos Cel Înviat se primește, se mărturisește și se răspândește în lume prin lucrarea Bisericii lui Hristos. Credința Sfinților Apostoli care L-au văzut cu ochii lor trupești pe Hristos Cel Înviat luminează credința noastră, a celor care-L vedem acum pe Hristos duhovnicește cu ochii și simțirea sufletului.
Din acest motiv, putem rosti cu bucurie rugăciunea: ‘Învierea Lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus’. Prin această mărturie devenim și noi vestitori ai Învierii Mântuitorului Iisus Hristos și mărturisitori ai iubirii Lui pentru oameni, spre slava Preasfintei Treimi și a noastră mântuire. Amin!
†Daniel, Patriarhul României
