Cuvântul IPS Irineu Pop la întronizarea ca Arhiepiscop al Alba Iuliei, 5 iunie 2011, Catedrala Reîntregirii:
A fost voia lui Dumnezeu ca să fiu ales Arhiepiscop al Alba Iuliei și astăzi să fiu întronizat. Am primit din mâna Înaltpreasfințitului Mitropolit Andrei Gramata Mitropolitană de instalare, după care mi s-au oferit mantia arhierească, crucea pectorală și engolpionul. De asemenea, mi s-a înmânat și cârja arhierească spre a cârmui turma duhovnicească încredințată. Primind aceste însemne arhiepiscopale mi-am asumat răspunderea pastorală pentru obștea credincioșilor, asemenea Mântuitorului nostru, Care Și-a pus sufletul pentru oile Sale (cf. In. 10, 11). Știu că nu-mi va fi ușor, dar mă încred în „Mai-Marele păstorilor” (I Pt. 5, 4), Care acum îmi șoptește tainic: „De-ajuns îți este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârșește!” (II Cor. 12, 9). Sunt emoționat că-mi este rânduit să am reședința eparhială în Alba Iulia „cel mai istoric oraș al neamului românesc” cum îl numeau iluștrii bărbați ce-au făurit Marea Unire, printre care se află și Georghe Pop de Băsești. Această cetate milenară și-a primit noblețea de la Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei care-și avea sediul aici. Privesc acum ca într-o oglindă la chipurile celor ce-au păstorit această eparhie. Mă gândesc mai întâi la mitropoliții Eftimie, Hristofor, Ghenadie și Ioan, preocupați de tipărirea cărților ortodoxe și de menținerea dreptei credințe în rândul păstoriților lor. La loc de frunte stă marele mitropolit Simion Ștefan în timpul căruia s-a tipărit Noul Testament de la Bălgrad, monument de vârf al afirmării conștiinței de neam a românilor transilvăneni. Se cuvine să-i amintesc și pe Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, martiri ai credinței strămoșești. Sunt gata să le urmez exemplul pozitiv, drept pentru care, acum la început de drum nou, formulez crezul meu.
În primul rând, exprim viziunea mea clară pe care o am despre sublima Taină a Preoției, despre noblețea și responsabilitatea slujirii arhierești. Mă cutremur să-l aud pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care zice: „Noi, preoții (n.n. arhiereii), suntem mântuitorii și ziditorii de suflete, povățuitorii către lumină, către cer, către viață. Nouă ne-a dat Dumnezeu ca să avem pe pământ puterea Lui”. Arhiereul nu trebuie să uite nicio clipă că este ucenic al Maestrului divin Cel răstignit, și că „slujitorul nu-i mai mare decât stăpânul său” (In. 15, 20). Deci spiritul de jertfă este parte integrantă a demnității sacerdotale, iar arhiereul care nu e pătruns de acest adevăr va avea parte de o arhierie mutilată. Numai jertfa aduce rod. În lipsa ei activitatea cea mai generoasă devine stearpă. De aceea sunt hotărât a mă oferi pe mine „ca o jertfă vie, sfântă, Domnului bineplăcută” (Rom. 12, 1), conștient că, precum afirmă Sfântul Grigorie Teologul, „nimeni nu este vrednic de Marele Dumnezeu, de Sacrificiu și de Marele Preot, dacă nu s-a adus mai întâi el ca jertfă vie și sfântă”.
În al doilea rând, exprim dorința mea sinceră ca împreună cu preoții și credincioșii mei să facem oferta noastră generoasă în participarea la planul Părintelui ceresc, predându-ne voii Sale. Legătura cu Hristos aduce lumii efluvii de har, de binefaceri cerești și înălțarea progresivă a sărmanei omeniri. Apropiindu-ne de Domnul cu mai multă disponibilitate am putea primi de la El noi energii, căci El este izvorul tinereții și în El se înfăptuiește adevărata înnoire în suflete, în cămine, în întreaga societate. Sunt convins că prin cuvânt, rugăciune și exemplu personal putem să-L ajutăm pe Hristos să purifice această lume și să restabilească în ea adevărata noțiune a valorilor. Conștient că Hristos are nevoie de arhierei și de preoți dăruiți în primul rând realităților suprafirești, ca să însuflețească viața reală a omului de azi, mă voi strădui să sculptez efigia Sa divină în ființa lor (cf. Gal. 4, 19). De îndeplinirea misiunii noastre pastorale depinde, în mare parte, vitalitatea Bisericii lui Hristos pe pământ, drept pentru care Sfântul Vasile cel Mare arată că slujitorii consacrați trebuie să aibă „râvnă și sârguință pentru a aduce o îmbunătățire cât de mică Bisericii”.
În al treilea rând, exprim hotărârea mea fermă să-mi jertfesc timpul, puterea și interesele, pentru ca împreună cu preoții și credincioșii mei să particip la terapia unei omeniri bolnave, fizic și spiritual. Nelegiuirea sau noaptea păcatului a cuprins lumea, iar răul s-a răspândit pretutindeni, ca un cancer înfiorător. În „acest veac rău de acum” (Gal. 1, 4), suntem chemați să vindecăm rănile păcătoșilor și să oferim balsamul harului sufletelor prinse în capcana pasiunilor dezordonate. Eu, personal, mă voi strădui să dau hrană spirituală și să împărtășesc tuturor lumina Evangheliei, conștient, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, că „dacă preotul (n.n. arhiereul) va lăsa să se piardă cineva din turma încredințată, va răspunde în fața lui Dumnezeu nu cu averea sa, ci cu sufletul său”. Având înaintea ochilor pe Hristos „Care a umblat făcând bine” (Fapte 10, 38), voi căuta ca prin vizite canonice, pastorație particulară și slujire socială să-i aduc în staulul Bisericii pe cei disperați spre a fi mângâiați, iar pe cei nevoiași spre a fi ajutați. Așa ne stă bine nouă arhiereilor și preoților, pe care Sfântul Ambrozie al Milanului ne numește „ambasadorii iubirii lui Hristos”. Astăzi este „Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic”. Aceștia au definit învățăturile lui Hristos, schimbate de către eretici, sau învățătorii falși. De fapt, Biserica a ajuns să se numească ortodoxă datorită accentului puternic pe care Părinții Răsăritului l-au pus pe păstrarea dreptei credințe. Cei 318 Sfinți Părinți au venit din întregul Imperiu purtând rănile martiriului. Ei au venit la Niceea ca să mărturisească cu toată personalitatea lor adevărul în care au crezut: că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat. Consider un privilegiu și o datorie ca noi să mărturisim aceeași credință și să transmitem celor de după noi torța aprinsă a adevărului evanghelic. Eu îi iau ca modele de păstori autentici și-i rog să stea mereu aproape de mine și de școlile teologice ale eparhiei, în care se pregătesc lucrătorii imensului câmp eclezial. În aceste clipe, inima mea se îndreaptă spre Maica Domnului care este Maica Bisericii și ocrotitoarea prin excelență a persoanelor consacrate, a slujitorilor sfințiți. Stând lângă tronul Preasfintei Treimi, ea știe și poate mai bine ca oricine să mângâie fruntea, să alunge oboseala și să răsplătească răbdarea. De aceea îi cer ajutorul în noua mea slujire, convins că Stăpâna cerească este Steaua speranței, care răsare peste durerile vremurilor noastre și, „asemenea Fiului ei, are milă de toți și-i miluiește pe toți”, cum ne arată Sfântul Siluan Atonitul. Mulțumesc Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru prezența la ceremonia întronizării mele și-l încredințez de dragostea mea sinceră și devotată. Pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Andrei îl asigur de conlucrare armonioasă în cadrul Mitropoliei noastre. Sunt decis să fiu un părinte bun pentru monahii și credincioșii din județele Alba și Mureș, și un frate iubitor pentru preoții eparhiei, pentru că toți suntem „împreună lucrători cu Hristos” (II Cor. 6, 1). Pe cât îmi stă în putință, voi căuta să promovez prietenia ecumenică în cetatea noastră și să am o colaborare fructuoasă cu autoritățile locale, pentru binele poporului lui Dumnezeu, răscumpărat cu mare preț (cf. I Cor. 6, 20). Un pios omagiu aduc, în încheiere, părinților mei, Dumitru și Rozalia, ale căror duhuri, aflate pe tărâmul veșniciei, se bucură astăzi împreună cu mine. Mai presus de toate, Îl rog pe Hristos Domnul să-mi dea putere a fi „fără prihană, iubitor al binelui, cu stăpânire de sine, drept, cuvios, înfrânat, destoinic să îndemn la învățătura cea sănătoasă” (Tit 1, 7-9). Așa să-mi ajute Dumnezeu! Amin.
