Inalt Prea Sfintia Voastra,
Prea Sfintiile Voastre,
Prea Cuviosi, Prea Cucernici Parinti,
Excelentele Voastre, Domnilor Ambasadori,
Iubiti credinciosi si credincioase,
Mai intai, multumim lui Dumnezeu pentru darul rugaciunii, rugaciunea, in general si rugaciunea pentru unitatea crestina, in special. Sfantul Grigorie Palama, cand a dat definitia rugaciunii, a spus ca rugaciunea este „lucrarea lui Dumnezeu in om, prin care se stabileste legatura de iubire intre om si Dumnezeu”. Noi, adesea, credem ca rugaciunea este doar o lucrare omeneasca indreptata spre Dumnezeu, dar Sfantul Grigorie Palama ne reaminteste faptul ca rugaciunea este lucrarea lui Dumnezeu in noi pentru ca, prin lucrarea Duhului Sfant in noi, noi incepem sa ne rugam. Sfantul Apostol Pavel spune: „Nu stingeti Duhul!” (I Tes. 5, 19), ceea ce insemneaza ca noi putem stinge Duhul, in intelesul ca nu-L lasam sa lucreze in noi, asa dupa cum cineva inchide obloanele ferestrelor si numai intra soarele in casa, dar aceasta nu insemneaza ca soarele numai exista pe cer, ci numai exista pentru cei care inchid accesul luminii spre ei. Si tot Sfantul Apostol Pavel, din care se inspira Sfantul Grigorie Palama, ne spune ca noi nu stim sa ne rugam cu adevarat, dar „Duhul Sfant Se roaga pentru noi cu suspine negraite” (Romani 8, 26) si ne invata sa spunem Avva, adica Parinte! Deci, fiecare om, cand este predispus sa se roage, are deja in el prezenta activa a Duhului Sfant, Caruia ii raspunde; deci Duhul ne cheama la rugaciune si noi savarsim rugaciunea cand ascultam apelul tainic, in inima, al Duhului Sfant. De aceea, spunem ca multumim lui Dumnezeu pentru darul rugaciunii, pentru darul prezentei Duhului Sfant in noi, Care ne indeamna sa ne rugam. Si ori de cate ori rugaciunea este adevarata, ne indreapta spre Dumnezeu Tatal si ne pune in starea de fii duhovnicesti, spirituali, trezeste in Duhul Sfant, constiinta filiatiei dumnezeiesti dupa har. De aceea, rugaciunea este un mare dar. In rugaciune nu ne simtim doar robi sau slujitori, ci fii si fiice, infiati prin Duhul Sfant, in Iisus Hristos, Fiul Cel vesnic al lui Dumnezeu. Deci, multumim lui Dumnezeu pentru darul rugaciunii, dar, in special, spuneam ca-I multumim pentru darul rugaciunii impreuna. Cei care purtam numele lui Hristos ne-am dezbinat in istorie, ne-am indepartat unii de altii, ne-am instrainat unii de altii. Si este un mare dar cand oamenii care intr-o anumita vreme s-au indepartat si instrainat unii de altii sa se poata, totusi, aduna laolalta, sa-si aduca aminte ca poarta acelasi nume, numele lui Hristos, numele de Uns, prin Duhul Sfant, care ni se da prin botezul crestin.
Anul acesta se implinesc 100 de ani de rugaciune neintrerupta pentru unitatea crestinilor. In 1908 a fost anul in care a inceput rugaciunea crestinilor dezbinati, a inceput revenirea lor la starea de recunoastere de frati si surori in Hristos. O suta de ani de rugaciune pentru unitatea crestinilor! Mult sau putin? Mult, daca ne gandim ca sunt 100 de ani. Putin, daca ne gandim ca secole intregi de-a randul nu ne-am rugat impreuna, ci ne-am instrainat unii de altii, am trait in polemica, in loc sa traim in dialog, am trait in confruntare, in loc sa traim in cooperare si ne-am considerat unii mai buni decat altii sau am considerat pe altii vinovati pentru dezbinare, nu pe noi insine. Rugaciunea pentru unitatea crestinilor este un mare dar de la Dumnezeu, pentru ca ne indeamna la pocainta si convertire. Miscarea de refacere a unitatii crestine a fost motivata, in primul rand, de scandalul crestinilor dezbinati, care se certau intre ei atunci cand faceau misiune crestina in Africa si in Asia, propovaduiau iubirea lui Hristos, dar ei nu se iubeau intreolalta si aceasta stare de contradictie intre Evangheliile iubirii Hristos si comportamentul crestin al dezbinarii a dus la necesitatea concretizarii discrepantei sau contradictiei care exista intre iubirea pe care o propovaduim si dezbinarea pe care o traim. Si, deci, miscarea de refacere a unitatii crestinilor a fost si trebuie sa ramana, totdeauna, mai intai de toate, o miscare de pocainta, de convertire, nu una triumfalista, ci una de smerenie. Pasul urmator, dupa pocainta si convertire, asa cum foarte frumos a spus Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Ioan Robu, este reconcilierea, pacea din suflet si apropierea dintre oameni. Privind pe celalalt in fata, recunoastem nu numai ca e diferit de noi, ci si ca are si ceva in comun cu noi, mai ales ca poarta numele de crestin si se roaga aceluiasi Mantuitor Iisus Hristos, preamareste aceeasi Prea Sfanta Treime si, mai mult decat atat, rugaciunea ne aduna sufleteste, ne aduna gandurile, ne aduna simtirile si le prezinta ca pe o ofranda lui Dumnezeu, spre sfintire. Deci, rugaciunea, fie ca este in Biserica proprie, fie ca este impreuna cu altii, cu alti crestini si crestine din alte Biserici, este un izvor de pace, de reconciliere sau impacare. Apoi, rugaciunea adevarata este un izvor de bucurie! O multime de oameni au tot ceea ce le trebuie din punct de vedere material, dar au pierdut bucuria, pentru ca au redus fericirea la placere si la obsesia lucrurilor materiale, limitate si trecatoare, iar altii, desi saraci, sunt bucurosi, pentru ca traiesc starea de comuniune cu Dumnezeu si intreolalta, iar bucuria este sentimentul comuniunii. Deci, rugaciunea aduce pace in suflet si aduce multa bucurie. Am vazut oameni care vin la biserica cu fata brazdata de griji, de boala, de suferinta, de neliniste, de nesiguranta zilei de maine, dar daca s-au rugat in timpul Sfintei Liturghii, cu toata atentia, cu toata concentrarea, au ascultat Cuvantul lui Dumnezeu si s-au impartasit din taina iubirii smerite, mai tare decat moartea, care este Sfanta Euharistie, au iesit afara cu fetele senine, cu pace in suflet si cu bucurie in inima. Deci, rugaciunea nu este timp pierdut, ci timp invesnicit, timp castigat. Asa cum s-a spus, ne intreaba lumea: ce ati facut voi dupa Sibiu? Ne-am imbogatit sufleteste, caci atunci cand ne dezbinam, saracim pe toate planurile, iar cand ne adunam, ne imbogatim sufleteste. Dar aceasta bogatie nu este masurabila, nu poate fi masurata si cantarita din punct de vedere fizic si nici nu poate fi produsa: „do it yourself”, aceasta sa o faci tu insuti sau cum se spune in germana „undmahvar”, nu este fezabila, ci este un dar pe care il primim daca stim cum sa-l cerem si cum sa-l cultivam. Deci, in aceste zile de rugaciune pentru unitate, am trait si sentimentul acesta al convertirii, al schimbarii de atitudine, a ne gandi nu doar la noi, ci si la altii care poarta numele de crestin. Am trait momente de multa pace sufleteasca si de bucurie ascultand textele Scripturii, care sunt comune, vazand si diversitatea, frumusetea diferitelor slujbe din alte Biserici si, in acelasi timp, preocupandu-ne de problemele cu care ne confruntam astazi, dar pe care le prezentam lui Hristos Domnul ca pe o ofranda, ca El sa ne ajute sa le rezolvam, ca nu suntem singuri, ci am simtit bucuria de a fi impreuna.
Pentru toate acestea multumim lui Dumnezeu si tuturor celor care au pregatit textele pentru rugaciunea comuna in favoarea unitatii crestine, multumim tuturor celor care au participat, cler si credinciosi, la aceasta saptamana universala de rugaciune pentru unitatea crestina si, in mod special, in seara aceasta, dorim sa multumim Inalt Prea Sfintitului, Prea Sfintitului Episcop, si tuturor clericilor din toate Bisericile prezente aici, si, pentru ca este o traditie frumoasa, rar, cred, intalnita in alta parte, multumim si domnilor ambasadori care reprezinta sase sau sapte tari aici, laicatul deschis spre intelegere, reconciliere, pentru ca rolul unui ambasador este tocmai acesta, de a crea dialog, cooperare, comuniune. In limba greaca, ambasadorul are un nume apropiat de presbiter si ambasada se numeste „presvia”, adica mijlocitoare, ambasadorul este un mijlocitor si termenul de presbiter nu este dedus de la batran, cum se crede uneori, pentru ca nu este legat de varsta, ci de la mijlocitor, de aceea i se spune: „presveiter imon”, adica mijloceste pentru noi, roaga-te pentru noi, asa spunem noi in limba greaca cand ne adresam unui sfant, deci si ambasadorii acestia care sunt prezenti aici, au ceva comun cu noi, cu clericii, si anume sa fim oamenii mijlocirii dialogului, cooperarii, apropierii intre persoane si popoare.
Rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne daruiasca bucuria aceasta, de a depasi divergentele prin convergenta, de a depasi conflictul prin reconciliere si de a depasi confruntarea prin cooperare.
In incheiere, as dori sa va spun ca rugaciunea este si un izvor de forta spirituala; foarte adesea constatam limitele pacatelor noastre omenesti, dar daca ne rugam primim o putere spirituala, o forta spirituala in plus, asa cum a spus Mantuitorul: „fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5), adica nimic bun, ci ne indeamna sa priveghem, sa ne rugam, iar Sfantul Apostol Pavel ne spune: „rugati-va neincetat!” (I Tes. 5, 17). Ei bine, Sfantul Bernard de Clairvaux, care este un sfant din Biserica Occidentala, parafrazandu-l pe Sfantul Apostol Pavel, care a spus: „acum raman acestea trei: credinta, speranta si iubirea, dar cea mai mare dintre toate este iubirea” (I Cor. 13, 3), Sfantul Bernard de Clairvaux a spus: „acum raman acestea trei: rugaciunea, cuvantul si fapta, iar cea mai mare dintre toate este rugaciunea”, deoarece rugaciunea este izvor de inspiratie, pentru cuvantul bun si forta spirituala, pentru fapta cea buna.
Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa simtim ca rugaciunea este izvor de bucurie, de pace, de a face lucruri bune, de a ne apropia si de a coopera, de a face ca Bisericile noastre sa fie in lume lumina, sa nu adauge intuneric la intunericul existent sa nu adauge violenta la violenta existenta si sa nu adauge dezbinare la multele conflicte care exista in lume si sa aduca pace si bucurie, spre slava lui Dumnezeu si spre a noastra mantuire. Amin.
Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
