Doamna Lidia Stăniloae a răspuns întrebărilor redactorilor Ziarului Lumina despre cum era prăznuită sărbătoarea Învierii în familia marelui teolog, despre relația părintelui profesor Dumitru Stăniloae cu mitropolitul Nicolae Bălan, o altă mare personalitate a Bisericii noastre, sau despre cum vedea părintele Stăniloae legătura dintre trăirea duhovnicească și cultura laică. Iată câteva dintre răspunsurile primite.
Doamna Lidia Stăniloae, cum era atmosfera din familia Stăniloae, la sărbătoarea Învierii Domnului?
Era foarte frumos, era Paștele cu adevărat, era sărbătoare, era Învierea Domnului. La Sibiu, slujba Învierii se săvârșea la ora 4:00 dimineața și mergeam cu toții la biserică. Mitropolitul Nicolae Bălan slujea cu totul deosebit și avea o prestanță aparte. Niciodată nu am întâlnit slujbe atât de frumoase, atât de emoționante și atât de solemne ca cele oficiate de mitropolitul Bălan. Lângă mitropolit era tata, era părintele Cioran, tatăl lui Emil Cioran, și când se spunea „Hristos a Înviat!” simțeai cu adevărat că nu era doar o vorbă… era ceva nemaipomenit, nemaipomenit! Ne îmbrățișam, ne bucuram. Veneam acasă cu mama, un pic mai devreme, apoi venea și tata. Apoi ciocneam ouă, iar tata reușea, de fiecare dată, să le spargă pe-ale noastre. Sărbătoarea Paștilor, așa cum am trăit-o în copilăria mea, nu am mai întâlnit-o după aceea.
Apoi, când am venit la București, tot frumos era, pentru că tata era foarte blând și modest. Nu cânta foarte bine, dar predica foarte frumos. Avea un dar de a predica foarte simplu, dar în același timp extrem de adânc. Paștile în vremea aceea erau foarte liniștite, foarte frumoase, foarte solemne. Era sărbătoare cu adevărat. Chiar simțeai că se întâmplase ceva deosebit. Învierea este un lucru pe care nu-l poți descrie. Este un lucru care există, iar dacă îl trăiești, bine, dacă nu îl trăiești e mare păcat, pentru că a trecut pe lângă tine. Acum venim în fiecare an cu ocazia acestei sărbători în România, pentru că în Germania Paștile înseamnă iepurași, cadouri, daruri… Au pierdut noțiunea sacrului.
Cum este astăzi cunoscut părintele Stăniloae?
Foarte multă lume scoate cărți și vorbește despre tatăl meu. Toată lumea spune cum a fost, ce a făcut. Cartea aceea pe care am scris-o spre tata (n.r: „Lumina faptei din lumina cuvântului”) am scris-o mai întâi de toate pentru a mai restabili niște adevăruri și a contrazice unele enormități. De exemplu, s-a scris la un moment dat că tatăl meu ar fi fost extremist de dreapta. Tatăl meu nu a fost extremist de nici un fel și a fost totdeauna de părere că preoții trebuie să facă doar „politica lui Dumnezeu”. De aceea a și pătimit foarte mult în viața și cariera sa, pentru că el a zis că preoții trebuie să defileze cu crucea și nu cu pistolul.
Prietenia cu mitropolitul Nicolae Bălan
Care a fost relația părintelui Stăniloae cu mitropolitul Nicolae Bălan?
Relația cu mitropolitul Nicolae Bălan a fost una foarte bună. Mitropolitul Bălan l-a adus la catedră, l-a sprijinit și l-a încurajat. Erau foarte buni prieteni. Mitropolitul Bălan l-a apărat pe tatăl meu în acele vremuri grele chiar cu riscul de a fi dat el jos din scaunul mitropolitan, dar la un moment dat s-a pus în discuție desființarea Institutului. Există un document publicat, o scrisoare a mitropolitului Bălan, imediat după ce părintele Stăniloae a fost dat jos de la Rectorat de la Sibiu, în care mitropolitul a protestat violent atât împotriva imixtiunii politice în problemele Bisericii, cât și împotriva felului în care consiliul profesoral s-a comportat atunci.
Când tatăl meu a fost înlăturat de la catedră, s-a făcut un consiliu profesoral, iar tata a fost tratat ca un dușman al poporului, ca un element periculos. În 1944-1945, pentru aceste acuzații riscai pușcăria. Toți intelectualii așteptau în acea vreme să fie luați în orice clipă la pușcărie. A fost un val de teroare, iar dumneavoastră, cei tineri, ar trebui să cunoașteți prin ce a trecut România. În acele timpuri, fiecare nu știa cum să se ascundă, cum să fugă, cum să scape. Și nu prea puteai scăpa. Era ca și cum fugi de o umbră pe o suprafață plată, unde nu ai unde să te ascunzi. Era o stare de disperare, pentru că din fiecare familie de intelectuali era cineva la pușcărie și în fiecare dimineață spuneam ce bine că a trecut noaptea și nu l-a arestat și în fiecare seară spuneam ce bine că a trecut ziua și nu l-a arestat. Dar în â58 a fost arestat împreună cu unii din „Rugul aprins”. Tatăl meu nu a făcut parte din „Rugul Aprins”, dar a fost solicitat să țină câteva conferințe.
Mă miră lipsă de profesionalism și onestitate a multor dintre cei care vorbesc despre tata. E bine, totuși, că există și cărți care stabilesc adevăruri, scrise de oameni și cu oameni care au trăit acele vremuri și cunosc adevărul. Să știți că cel mai bun lucru este să spui adevărul, pentru că adevărul este cel mai palpitant și nici nu riscă să fie dezmințit după o vreme.
„Era un creștin și un ortodox din convingere”
Cum vedea părintele profesor Dumitru Stăniloae legătura dintre trăirea creștină și cultura laică?
Tata a fost foarte deschis la literatură. Citea foarte multă literatură laică, Dostoievski, Camus, Bernanos, atât cât se putea, pentru că nu existau foarte multe cărți. Când venea cineva din Occident cu o carte, o treceam de la unii la alții, pentru că era un triumf să mai ai o carte din Occident. În ceea ce privește muzica, era un mare iubitor de muzică, avea compozitorii lui preferați, mergeam împreună la concerte. Un teolog și un om al credinței nu trebuie să nege aspectele acestea, pentru că și acestea sunt lăsate de Dumnezeu. Nu trebuie ca oamenii să aibă impresia că religia și credința nu sunt legate și de cultură. Toate fenomenele culturale trebuie selectate și, în măsura posibilităților, apropiate de credința noastră.
Aș vrea să mai subliniez rolul foarte mare al acestui ziar. Este nevoie de o astfel de publicație care să stabilească niște jaloane și știu că acest ziar este citit de foarte mulți oameni, clerici sau mireni. Vă spun că am primit multe semnale de la persoane stabilite în toată Europa, care mi-au spus că-l citesc pe internet.
Cum se raporta părintele Stăniloae la problema ecumenismului?
Părintele Stăniloae nu a fost un fanatic al ecumenismului, dar, în nici un caz nu a fost un antiecumenist! El era un creștin și un ortodox veritabil, dar a acceptat să poarte un dialog cu celelalte confesiuni. Într-o discuție cordială cu cei de alte confesiuni se găsesc totuși niște puncte de apropiere. Trebuie să păstrăm niște relații civilizate din care fiecare are ceva de câștigat. Dar din păcate fiecare ia din scrierile tatălui meu doar câte o frază și, dacă lipsesc și următoarele fraze care să explice, se poate înțelege altfel. Fiecare ia bucățica ce-i convine, ca să recompună apoi ceva, chipurile, original.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 17 aprilie 2009)
