Cuvânt teologic la Duminica întoarcerii Fiului risipitor:
Frica de Dumnezeu, susținută de conștiința unei vieți păcătoase, duce, pe de o parte, la pocăință pentru păcatele trecute, pe de alta, la evitarea, prin înfrânare, a păcatelor viitoare. „Pocăința este al doilea har, spune Sfântul Isaac Sirul, și se naște în inimă din credință și fricㆦ Ea este a doua renaștere.„1 „Pocăința este reînnoirea Botezului , zice Sfântul Ioan Scărarul, este curățirea conștiinței.„2
Lucrarea de purificare se realizează prin puterile ce emană din Taina Botezului și din Taina Pocăinței, așa cum iluminarea este o actualizare a puterilor dăruite prin Taina Mirungerii, iar unirea cu Dumnezeu este un efect al Euharistiei. Harul Botezului e germenele omului nou. Pe măsură ce crește, acesta face să slăbească urmele vieții celei vechi, absorbind puterile ei și folosindu-le pentru sine. Botezul este moarte a omului vechi în două înțelesuri: întâi ca lovitură mortală ce i-o dă aceluia, punând începutul omului nou, al doilea, ca mortificare treptată a zvârcolirilor aceluia, care mai durează o vreme. Dar se întâmplă adeseori că resturile de forță ce au rămas în omul vechi doborât la pământ se înviorează prin noi păcate. Atunci e necesară o nouă revărsare de har din partea lui Dumnezeu, pentru ca omul cel nou să reia cu mai multă vigoare acțiunea de slăbire a urmelor omului vechi. Mai bine zis, când puterile rămase de la omul vechi au crescut prea mult, când patimile au crescut în calea puterilor de la Botez așa încât acestea nu mai pot înainta, pocăința vine să le înlăture, ca să fa-că drum harului de la Botez. Am zice că pocăința luptă mai mult cu fața spre trecut, iar Botezul, cu fața spre viitor. Ea înlătură gunoiul (păcatului) adunat cu timpul în suflet, ca să deschidă drum propășirii omului nou-născut la Botez. Dacă harul Botezului reface tendințele spre bine ale firii noastre, harul pocăinței întărește tendința firii de a regreta ceea ce a făcut rău.
În orice caz, puterile ce ne vin prin pocăință aduc o nouă intensificare lucrării puterilor ce se prelungesc din Taina Botezului.
Sfinții Părinți cunosc însă două forme ale pocăinței. Este pocăința ca Taină și pocăința ca lucrare permanentă în suflet. Dar puterea celei de a doua vine din cea dintâi.
Marcu Ascetul, Ioan Scărarul, Isaac Sirul stăruie asupra acestei a doua forme a pocă-inței.
Ideea unei pocăințe permanente corespunde cu rostul pocăinței în general. Dacă ea este o lopată întoarsă înapoi spre curățirea omului de păcatele adunate după Botez, ca omul nou să poată înainta luptând, prin puterea Botezului, cu ispitele ce-i vin din față, atunci evident că noi, greșind aproape în fiecare clipă, adică aproape niciodată ne-câștigând o biruință desăvârșită asupra unei ispite, ci numai în parte, e necesar un regret care să ne însoțească statornic, care să ne smerească statornic, o voce care să critice mereu imperfecțiunea faptelor săvârșite, constituind prin însuși acest fapt un îndemn pentru o și mai mare încordare a lucrării noastre viitoare.
Pocăința, răbdarea tuturor necazurilor
Sfântul Marcu Ascetul cuprinde în această pocăință necontenită rugăciunea neîntreruptă (cred că rugăciunea care cere iertarea), alungarea gândurilor rele, lucrare care trebuie să ne țină mereu angajați, observarea gândurilor, întrucât mereu vin gânduri păcătoase pe care trebuie să le regretăm și să le alungăm, și răbdarea necazurilor, socotind că prin răbdarea necazurilor ne vindecăm de greșeli și imperfecțiuni tre-cute3. Chiar când facem un bine, trebuie să ne căim, zice el, pentru că aceasta ne arată că îl puteam face și mai înainte, iar dacă nu l-am făcut, suntem vinovați. Binele de azi trebuie să ne trezească la căință pentru lipsa binelui de ieri 4.
Ioan Scărarul cuprinde și el în pocăință nu numai un regret pentru păcatele trecute, ci și o lucrare a virtuților și o răbdare a necazurilor. „Pocăința este împăcarea cu Domnul, prin lucrarea virtuților opuse greșelilor. Pocăința este răbdarea tuturor necazurilor.„5
Permanența căinței o argumentează frumos și Isaac Sirul. Ne vom opri ceva mai mult a-supra însușirilor ce le atribuie el căinței.
Sfântul Isaac spune despre căință: „Dacă toți suntem păcătoși și nimeni nu e deasupra ispitelor, nici una dintre virtuți nu e mai înaltă ca pocăința. Lucrul ei nu se poate sfârși niciodată. Căci ea li se potrivește tuturor, păcătoșilor și drepților, totdeauna, dacă vor să dobândească mântuirea. Și nu este nici un termen al de-săvârșirii ei, pentru că desăvârșirea chiar a celor desăvârșiți este nedesăvâr-șită” (Cuv. 55, „Despre patimi”. Opera ascetică, Ed. Atena, 1895, p. 220).
Trei atribute acordă aici Sfântul Isaac căinței: 1) ea e cea mai înaltă dintre virtuți; 2) nu se termină niciodată cât trăim și 3) ea e un mijloc de continuă desăvârșire a noastră.
1) În ce privește primul atribut (cea mai înaltă dintre virtuți – n. ed.), în sine luată, fără îndoială, virtutea dragostei este mai înaltă decât a căinței. Dar condiția noastră pământească nu ne îngăduie să realizăm dragostea în toată puritatea și deplinătatea. De asemenea, nici o altă virtute. Oricând ne dăm seama că dragostea sau altă virtute a noastră n-a realizat un maximum de care să fim deplin mulțumiți. După orice act de virtute și de iubire constatăm că el a fost amestecat cu un element impur, sau ar fi putut fi și mai deplin. Acest fapt creează o nemulțumire față de ce am făcut, care este inima căinței. Căința este ipostaza de judecător al conștiinței nu numai peste păcatele noastre, ci și peste virtuțile noastre, întrucât totdeauna le re-alizăm în formă nedesăvârșită. Ei nu-i scapă nimic; nu absolvă nimic; nu acoperă nimic. Nu este nici o virtute care să nu fie supusă examenului sever, neînduplecat, al căinței. Dar oare nu s-ar putea spune că și căința poate fi nedeplină și deci și ea ar putea fi supusă unei judecăți a conștiinței, care în acest caz ar fi mai înaltă decât căința? Desigur, dar căința nedeplină și impură este judecată tot de căință, de o căință mai deplină, și nu de o altă virtute.
Căința e actul de critică al conștiinței, e autocritica pe care și-o face omul. Ca atare, e actul de judecată al conștiinței, iar noi știm că toate sunt supuse ju-decății.
Dar este judecată și judecată. Este judecata făcută asupra altuia, și este judecata pe care o faci asupra ta însuți. În judecata pe care o faci asupra altuia se poate amesteca sentimentul mândriei, în autocritică este exclusă prin definiție mândria. Poate încăpea cel mult o oarecare îngăduință. Dar o autocritică sau o căință îngăduitoare, lăsând pe om nemulțumit, tinde ea însăși după una tot mai obiectivă, tot mai severă.
Cu un cuvânt, orice păcat, orice nedeplinătate în virtute sunt supuse autocriticii sau căinței. Chiar insuficiența autocriticii sau a căinței tot prin autocritică sau căință e blamată, în acest sens, nici o virtute nu stă deasupra căinței, nu se poate sustrage de sub forul de judecată al autocriticii. Astfel, căința e drum spre iubire, stă în slujba iubirii, conduce de la o iubire neîndestulătoare la mai multă iubire. De aceea, nu e o contrazicere între a spune că cea mai mare virtute e dragostea și a socoti căința drept cea mai mare virtute. Căci motorul căinței e dragostea.
2) Dacă e așa, este vădit că pocăința urmează, sau trebuie să urmeze, după fiecare act, după fiecare stare, după fiecare cuvânt al nostru. Ea urmează păcatelor, ea urmează virtuților noastre, totdeauna nedepline. Ea tinde să devină un curent per-manent în conștiința noastră, o prezență neîntreruptă, conducând la mai multă iubi-re. Celelalte dispoziții și acte ale noastre se schimbă potrivit cu împrejurările; căința e cu toate, e firul care le leagă pe toate. Nu numai conștiința simplă că eu sunt purtătorul și autorul tuturor dispozițiilor și faptelor mele trecute, nu numai amintirea pe care o am despre ele le leagă la un loc, ci și căința sau amintirea co-lorată cu nemulțumirea pentru felul cum le-am săvârșit.
Cea mai înaltă dintre virtuți
Nici un om nu este indiferent față de trecutul său, sau nu are numai o cunoștință teoretică. Aceasta ar răpi și clipei prezente seva existențială. Omul își îmbrățișează cu un interes palpitant trecutul. Dar această atitudine plină de pasiune față de tre-cut este sau una de orgoliu, de satisfacție, și în acest caz omul vrea ca nu numai el să fie mulțumit pentru ce a realizat, ci să stoarcă și recunoașterea altora; sau una de căință, de nemulțumire. În cazul din urmă, laudele oamenilor îi fac rău, pentru că, pe de o parte, știe cât de puțin corespund cu evidențele sale lăuntrice, prin care cunoaște mai bine realitatea în ceea ce-l privește, iar pe de alta, pentru că tind să-i acopere adevărata realitate, să-l amăgească, să-i slăbească sinceritatea cu sine în-suși, să-i întunece autotransparența, fie că sunt sincere, fie că sunt simple lingușiri.
Dar căința aceasta, care se ține ca umbra de noi, nu trebuie confundată cu o nemulțu-mire descurajantă, care să ne paralizeze toate elanurile. Ea nu trebuie să fie o în-doială în posibilitățile noastre mai mari, ci o constatare a insuficienței realizări-lor de până acum. Dacă e descurajare, este ea însăși un păcat, unul dintre cele mai grele păcate. Nu din sentimentul că nimic nu se poate face cu adevărat bun rostește conștiința noastră căincioasă (nemulțumită de sine, n. ed.), necontenit, o judecată critică asupra faptelor trecute, ci din sentimentul adânc că se poate lucra și mai bine, din experiența unor puteri tainice, cu mult mai mari, ale propriei firi, ce pot fi mereu mai întărite de cele dumnezeiești, din sentimentul că în ceea ce am făptuit și în modul în care ne-am comportat nu am realizat decât într-o măsură insuficientă și într-un chip palid ceea ce putem face. Căința exprimă gândul: „Poate fi mai bine”. Descurajarea, dimpotrivă, spune: „Asta e tot ce pot face. Mai bine nu pot”. Propriu-zis, descurajarea e opusă căinței, pentru că acolo unde nu se putea aștepta ceva mai bun, nu are loc regretul. Acolo e un sentiment fatalist, o resemnare sceptică. Căința e purtată de o credință în mai bine.
Judecata înainte de judecată
Sunt două caracteristici care fac din căință un for oarecum mai presus de om în lăuntrul omului, ridicându-l mereu mai sus de nivelurile morale și spirituale pe care le atinge. Căința e o judecată ce e totdeauna deasupra realizărilor și actualizărilor noastre. Oricât ne-am ridica de sus din punct de vedere moral, ea se urcă și mai sus. Este o judecată în numele unui ideal? Da, însă nu în numele unui ideal simplu, cugetat subiectiv judecă ea. Dacă acesta ar fi cazul, nu ne-ar umple cu atâta neliniște, cu atâta nevindecată și neostenită apăsare. Căința este trezită și susținută de intuiția prezenței unei autorități mai presus de noi, față de care ne simțim responsabili, dar care ne dă și putere să facem tot mai mult, dacă i-o cerem. Căința ne este un transpa-rent spre Dumnezeu, este acul cu care împunge Dumnezeu inima noastră neîncetat, este mâna Lui, care ne trage mereu în sus. Căința este relație între noi și cineva mai presus de noi. Ea ne arată ca fiind în legătură cu acel cineva. Dacă n-am fi în această relație, dacă n-am fi așezați cu fața sufletului întoarsă spre un for de judecată personal și suprem, nu ar fi explicabilă căința, nu ar avea de unde răsuna în noi judecățile și pretențiile absolute ale căinței.
Dar, cum am spus, căința nu e numai judecată asupra celor trecute ale mele, ci și o încredere în posibilități mai mari din puterile mele întărite mereu de puterea lui Dumnezeu cel infinit. Ea e socotită, de aceea, de Isaac Sirul, ca cea mai înaltă dintre virtuți. În această calitate din urmă, ea ni se vădește, de asemenea, stând într-o legătură cu izvoare de putere de dincolo de om. Ființa căinței, ca și a smere-niei, de care e nedespărțită, e de caracter dialectic; cuprinde în sine o împreunare de poziții contradictorii, care nu se anulează reciproc, ci dau o realitate foarte complexă. Pe de o parte, ea e o necontenită nemulțumire cu orice stare în care ne aflăm, pe de altă parte, este o încredere statornică și neclintită în posibilitățile uriașe. „Sunt cel mai mare păcătos – spune totdeauna omul căinței -, sunt un nevrednic.” Cu toate acestea, el nu-și pierde nici o clipă nădejdea, nu-l cuprinde nicidecum gândul că va fi pierdut, el nu se lasă scufundat în descurajare și în lânce-zeala morții sufletești. Se dă ca explicație a acestei persistențe în tăria suflet-ească faptul că omul ce se căiește are încredere în Dumnezeu, ca într-un factor de-osebit de el. Dar încrederea e ea însăși o putere lăuntrică. Așadar, pe de o parte, se face aici experiența neputinței proprii, iar pe de alta, a unei mari puteri. Evident că e vorba de o putere care nu e din resursele eului izolat, ci dintr-o co-municare cu resursele vaste și adânci ale rezervorului de putere spirituală universală al lui Dumnezeu. Căința e o relație cu Dumnezeu, atât prin caracterul ei de judecătoare absolută, cât și prin bărbăția nedescurajată cu care îndeamnă pe om spre mai bine.
Căința este cea mai înaltă dintre virtuți nu pentru că este ea însăși o virtute înfăptuitoare în rând cu celelalte, ci pentru că, rămânând mereu nemulțumită cu ceea ce realizează aparte, ea este un motor al tuturor virtuților. Dacă n-ar fi căința, n-ar fi tendința de depășire în om. Căința e o ardere necontenită în lăuntrul omului, care întreține tensiunea după mai bine. Prin ea, călcând omul peste sine însuși și ju-decându-se în numele pretențiilor absolute ale lui Dumnezeu, se ridică mereu mai sus.
3) Cu aceasta am ajuns la a treia caracteristică ce o dă căinței Sfântul Isaac Sirul, socotind-o mijloc de continuă desăvârșire a omului, un mijloc care el însuși se desăvârșește necontenit.
Sfântul Isaac Sirul compară lumea aceasta cu o mare, iar căința, cu o corabie care ne trece la țărmul vieții fericite de dincolo, în raiul a cărui ființă e dragostea.
„Precum nu e cu putință, zice, să treacă cineva marea cea mare fără corabie, așa nu poate trece cineva la dragoste fără temere. Marea cea furtunoasă așezată între noi și raiul spiritual o putem trece numai prin corabia căinței, purtată de vâslașii fricii. Dacă vâslașii aceștia ai fricii nu cârmuiesc bine corabia căinței, prin care trecem marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne înecăm în ea. Căința e corabia, frica este câr-maciul; dragostea e limanul dumnezeiesc. Deci ne așază frica în corabia pocăinței și ne trece marea cea furtunoasă și ne călăuzește spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care ajung toți cei ce ostenesc și s-au luminat prin pocăință. Iar când am ajuns la dragoste, am ajuns la Dumnezeu. Și drumul nostru s-a desăvârșit și am trecut la insula care e dincolo de lumea aceasta” (Cuv. 72, op. cit., p. 283).
[…]
Spovedania ne pune în stare de smerenie
E cazul însă să ne întrebăm în ce raport stă această căință permanentă cu pocăința ca Taină. De obicei, Sfinții Părinți îi zic celei dintâi pocăință propriu-zis (), celei de a doua, mărturisire ().
De aici urmează că cea dintâi e o pregătire durabilă pentru cea de a doua și o prefigurare a efectelor aceleia. Prin căința permanentă ne pregătim pentru pocăința ca Taină, precum pocăința ca Taină trebuie să ne îndemne la pocăință permanentă. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat pocăința ca Taină, evident că nu ne putem duce la ea ne-pregătiți sau numai cu o reamintire scurtă a păcatelor în ultimele clipe, sau chiar zile. Câte din cuvintele și faptele noastre nu le uităm de obicei! Am risca să nu ne mai reamintim nici de gândurile, de cuvintele și de faptele păcătoase dacă n-am stărui asupra lor prin căință îndată ce s-au produs și dacă n-am reveni mereu asupra lor cu regret. În pocăința ca Taină aruncăm din nou efectiv gunoiul răului de care ne-am de-solidarizat, de care ne-am detașat, dar care e încă tot în noi, după ce l-am desprins treptat de pe sufletul nostru. Ieșirea cu el în fața duhovnicului e necesară pentru ca să experiem mai acut socoteala ce trebuie să o dăm lui Dumnezeu ca subiect suprem ce nu se identifică cu lăuntrul nostru. Spovedania e necesară pentru acceptarea din par-tea noastră a celei mai accentuate simțiri de umilință și pentru a ne da seama că scă-parea noastră de păcat atârnă de sprijinul, de ajutorul ce ni-l dă semenul, că suntem avizați de el, că această eliberare este o operă a comuniunii, depășind individualismul în care stă la pândă mândria. Prin Spovedanie ne punem în situația smerită de ucenici care primim o învățătură. Prin ea dăm prilejul să auzim o jude-cată obiectivă, externă asupra faptelor noastre, nepovârnită nici pe panta cruțării, nici pe a condamnării, cum ni se întâmplă nouă aproape totdeauna când suntem numai noi, cu lăuntrul nostru6.
Chiar dacă n-am ajuns la o desăvârșită detașare lăuntrică a noastră de gândurile păcă-toase, atunci când mergem la duhovnic, darea lor la iveală ne eliberează de ele7.
Sfinții Părinți pun în legătură cu căința lacrimile. De fapt, darul lacrimilor devine îmbelșugat pe treptele mai înalte ale vieții duhovnicești, dar, întrucât pocăința fiind permanentă, se intensifică și ea pe treptele mai înalte, nu e greșit ca lacrimi-le să fie considerate ca stând într-o legătură specială cu pocăința. Apoi, ele nu trebuie să lipsească nici din pocăința începătoare, deși e mare deosebire între lacrimile fricii de la început și lacrimile iubirii, de pe treptele superioare8.
Lacrimile sunt dovada că pocăința a răzbit învârtoșarea sufletului, provocată de păcătuirea îndelungată. Ele duc cu ea tina muiată după ce ai curățit-o de pe geamul sufletului, deschizându-i acestuia perspectiva spre Dumnezeu și spre semeni și scoțându-l dintre zidurile de păcat și de împietrire ale egoismului. Ele se ivesc după ce pocăința a reușit să străpungă inima9, făcând-o simțitoare, și s-o frângă, făcând-o iarăși moale, după ce se învârtoșase prin îmbibarea cimentului patimilor în ea. Lacrimile îi redau transparența, ca să se poată vedea prin ea subiectul uman, și ca subiectul însuși să poată vedea prin ea cerul. Lacrimile spală ochii și-i fac frumoși, pentru că spală inima și o fac transparentă, frumoasă și nevinovată.
Cele mai subtile analize ale plânsului și ale tuturor varietăților lui ni le-a dat Ioan Scărarul în Treapta a VII-a a scrierii sale. Dăm câteva caracterizări ale lacrimilor, după Ioan Scărarul. În general, el zice: „Precum consumă focul trestia, așa curăță lacrima orice pată văzută și spirituală„10. Dar, după el, sunt mai multe feluri de lacrimi: „de la fire, de la Dumnezeu și de la potrivnic; sau de la-udă, din pricina slavei deșarte, din pricini de curvie, din iubire, din amintirea morții și din alte multe pricini”. Noi, scuturându-ne de toate prin frica de Dum-nezeu, să ne câștigăm lacrimile curate și neviclene ale gândului la moarte, căci nu este în ele înșelare sau închipuire de sine, ci ele aduc mai degrabă curățirea și propășirea în iubirea de Dumnezeu, spălarea păcatelor și eliberarea de patimi.
* Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, subcapitolul: Pocăința, E.I.B.M.B.O.R.,București, 2002, pp. 143-150 și 156-158.
Note: 1 Citatul e dat în Centuria lui Calist și Ignatie, cap. 80; Filoc. gr., vol. II (ed. II), p. 389.
2 Treapta V, P.G., 88, 764.
3 Despre pocăință (De poenitentia), P.G. 65, 965-984. Vezi conținutul în Filocalia rom., ed. I, vol. I, pp. 223-224.
4 „Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e
o dovadă a negrijii trecute, nu are drept la răsplată” (De iis qui putant se ex operibus justificari, P.G. 65, 929-966, cap. 44). „Dacă suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb pentru cele pe care nu le-am făcut înainte?” (Op. cit., cap. 43, Filoc. rom., vol. I, ed. I, p. 256).
5 Treapta V, P.G. 88, 764
6 Pentru semnificațiile pocăinței ca Taină, a se vedea studiul nostru: „Căință și în-viere sufletească”, în Revista Teologică, Sibiu, 1945.
7 Sf. Ioan Casian, „Cuvânt de mult folos către egumenul Leontie”, un extras din pri-mele două Collationes patrum, P.L. 49, 477-558: „Într-adevăr, chiar până nu s-a învrednicit cineva de darul dreptei socoteli, prin însuși faptul că-și arată părinților gândurile rele ale sale, le veștejește pe acestea și le face mai slăbite. Căci, precum șarpele scos din ascunziș la lumină se silește să fugă și să se ascundă, tot astfel și gândurile cele rele, date pe față prin mărturisire desăvârșită, se grăbesc să fugă de la om” (Filoc. rom. I, ed. I, p. 135). E aici o idee pe care a reluat-o psihoterapia, făcând din ea uneori ceva de nerecunoscut.
8 Centuria lui Calist și Ignatie, Filoc. gr., ed. II, vol. II, p. 348.
9 Ioan Scărarul, Treapta VI, P.G. 88, 801: „Plânsul este ac de aur care desface sufletul de toată alipirea și înlănțuirea de lume”.
10 Treapta VII, P. Q. 88, 808.
