Cuvânt teologic al Părintelui Dumitru Stăniloae „La Duminica lăsatului de sec”:
Creștinismul nu este numai o învățătură care ajunge să fie știută, ci o învățătură care se cere trăită, pusă în practică. În acest sens, el este viață și putere de mântuire. De aceea, nu e creștin adevărat cel ce se mulțumește să cunoască numai învățătura Domnului nostru Iisus Hristos; creștin este cel ce își face din învățătura Domnului lege de viață, urmând întru totul lui Hristos, care n-a învățat decât ceea ce El Însuși a împlinit, făcându-ni-se pildă fără abatere pentru tot ceea ce ne-a poruncit să facem. Creștinismul este puterea mântuitoare, dar numai celui ce-și trăiește viața după legea lui Hristos și-și modelează prin aceasta făptura tot mai mult după chipul Domnului. Așa cum un meșter face dintr-un bulgăre de aur, amestecat cu multe materii, o bijuterie strălucitoare, curățindu-l cu ajutorul focului de tot amestecul străin și lovindu-l cu ciocanul până ce-i dă forma cugetată, așa face și creștinul din făptura sa un chip frumos, având mereu ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a făcut în acest scop omul desăvârșit. Materiile străine pe care trebuie să le curețe creștinul din sine sunt patimile care-i urâțesc făptura și care s-au îngroșat în el prin păcatele săvârșite. Și cum aceste patimi se mențin în noi și sporesc prin alte și alte păcate, la care ne îndeamnă diferitele pofte de plăceri, curățirea de patimi nu se poate înfăptui decât oprindu-ne de la alte păcate, deci înfrânându-ne de la împli-nirea poftelor necuvenite. Înfrânarea aceasta de la satisfacerea poftelor necumpătate, care sporește patimile din noi, este ceea ce numim post. Astfel, înțelegem de ce postul este un mijloc principal prin care creștinul își curăță făptura de tot ce este rău și urât în ea, oprindu-se pentru o vreme de a mai hrăni patimile sale prin noi păcate, prin noi împliniri ale poftelor sale ce întrec măsura trebuinței.
Cunoscând puterea postului de a curăți firea noastră de patimile cele urâte și de a o elibera de slăbiciunile poftelor care ne înlănțuiesc în aceste patimi, Biserica nu numai că-l recomandă fiilor săi, ci și rânduiește, pe lângă anumite zile, și anumite răstimpuri mai lungi în care toți împreună să se dedea la acest exercițiu bărbătesc, prin care să-și curețe făptura de tot ce e rău și să sădească în ea cele bune, modelând-o mai mult decât în celălalt timp al anului, după chipul lui Hristos. Un astfel de timp mai îndelungat de străduință obștească a tuturor credincioșilor, într-o îndemnare și pilduire reciprocă, în vederea eliberării lor de slăbiciunile poftelor conducătoare la păcate și sporitoare de patimi, este Postul Paștelui, care începe acum și se întinde până la luminatul praznic al învierii Domnului.
Biserica a închinat Duminica de azi, din ajunul acestui Post, în amintirea izgonirii lui Adam din Rai. Aceasta ne dă cheia întregului înțeles al Postului pe care îl începem. Așezând amintirea izgonirii lui Adam din Rai, nemijlocit înaintea începutului acestui Post, care se deschide ca o ușă de pocăință, Biserica ne pune înainte starea de nefericire în care e adusă o-menirea prin păcate și din care scapă prin Hristos, urcând calea ostenitoare a postului, a înfrânării de la păcate, a pocăinței pentru ele. Ea ne vorbește de Adam. Dar prin Adam ea ne îndeamnă să ne gândim fiecare la noi înșine, căci fiecare repetăm, într-un anumit fel, pe Adam, înstrăinându-ne prin păcate de Dumnezeu și dobândind mântuirea prin drumul pocăinței pe care ni l-a deschis Hristos.
Dar să ne oprim o clipă la Adam și apoi să trecem la noi. Izgonirea lui Adam din Rai e starea de plâns în care s-a rostogolit acela, neținând porunca înfrânării dată lui de Dumnezeu. Preferând ascultarea de șarpe ascultării de Dumnezeu, dând drumul poftei sale în ciuda îndemnului de a o stăpâni, dat de Dumnezeu, și călcând astfel porunca de a nu mânca din pomul oprit, care a fost primul post rânduit de Dumnezeu, Adam se rostogolește din viața plină și fără de sfârșit în viața sărăcită și muritoare și din bucuria netulburată și neîntreruptă într-o existență frământată de puține plăceri și multe dureri, chinuită în timpul plăcerilor de conștiința necurăției lor și de grija durerilor viitoare, mușcată în timpul durerilor de remușcările pentru plăcerile trecute și umbrită tot timpul de gândul neliniștitor al morții sigure și al iadului veșnic.
Și firea noastră ar fi rămas scufundată în acest întuneric al tristeților și al lipsei de conținut spiritual pe pământ și al iadului veșnic după moarte, dacă n-ar fi venit Hristos, care, începând cu postul cel de patruzeci de zile și sfârșind cu moartea pe Cruce, a eliberat firea noastră de moarte și de iad, de stricăciune și durere, ridicând-o la viața nemuritoare și la slavă dumnezeiască, biruind pe diavolul care voia să-l ispitească și pe El cu mâncare, după asemănarea lui Adam. Neînfrânarea lui Adam a rostogolit firea omenească în nefericirea întunericului și a morții veșnice, înfrânarea Domnului Hristos a ridicat-o la viața netrecătoare și la fericirea fără goluri.
Dar să privim și la lumina altor pilde din Scriptură, rezultatele triste ale lăcomiei și roadele binecuvântate ale postului. Dacă prin neînfrânarea protopărinților a intrat moartea în lume și a împărățit păcatul, pricinuind osânda firii noastre de la Adam până la Hristos, prin neînfrânarea urmașilor lui Adam, a venit potopul peste tot pământul și peste toți oamenii din vremea lui Noe, pentru că nu mai sălășluia Duhul lui Dumnezeu în ei, ci deveniseră numai trupuri. Datorită neînfrânării locuitorilor din Sodoma, întreaga cetate, cu locuitori cu tot, a fost mistuită de foc din Cer. Lăcomia l-a făcut pe Esau, fiul cel mai mare al lui Iacob, să-și piardă, pentru un blid de linte, drepturile de întâi născut și tot lăcomia le-a pricinuit fiilor preotului Eli o moarte năprasnică. Dimpotrivă, Moise s-a învrednicit să stea de vorbă cu Dumnezeu pe muntele Sinai, iar proorocul Ilie, după un post de patruzeci de zile, să vadă pe Dumnezeu pe munte, trecând ca o adiere ușoară ce închipuia Duhul lui Dumnezeu, sau harul Lui. Iar cetatea Ninive a scăpat prin postul de trei zile de pedeapsa înfricoșată ce o aștepta pentru păcatele ei. Toți aceștia n-au adus prin neînfrânarea sau prin postul lor nenorocire sau binecuvântare peste lumea întreagă, ca Adam, sau ca Hristos, dar au adus peste ei înșiși.
Dar Scriptura ne pune aceste pilde sub privire, ca de la ele să ne întoarcem atenția spre noi înșine. Ca oameni, am săvârșit și noi păcate destule. Dar vom rămâne în ele, așezându-ne în șirul celor ce s-au pierdut din pricina neînfrânării până la capăt, sau ne vom ridica din ele prin post și pocăință, așezându-ne în șirul celor ce s-au mântuit și au primit binecuvântarea lui Dumnezeu?
Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare și neascultare de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hristos, a lui Adam Cel de-al doilea. Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăși, urmând lui Hristos și având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungați. A fi în Rai înseamnă a te simți în preajma lui Dumnezeu, în convorbire cu El, a simți adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vorbindu-ți dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai înseamnă a te simți neîntinat în cugetări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dumnezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, înseamnă a te simți învăluit de o negrăită pace sufletească cu tine însuți, cu Dumnezeu și cu semenii, de o fericire calmă, egală și parcă fără început și fără sfârșit. A fi în Rai înseamnă a te simți, chiar în mijlocul întâmplărilor tulburătoare și schimbăcioase ale vieții, neclătinat de ele, mai presus de ele. A fi în Rai înseamnă a te simți adunat în cămara ascunsă, liniștită și adâncă a inimii, acolo unde își face simțită Dumnezeu prezența Sa și unde te poți uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi și fără să fii ispitit a-ți părăsi acel fericit loc al sălășluirii tale și al sălășluirii lui Dumnezeu, prețuind nesfârșit mai mult dulceața lină și curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile violente și de un gust îndoielnic ale simțurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieții și a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simți pe Hristos Însuși în tine, ca izvor al unei vieți noi în tine.
Dar câți suntem acolo? Sau câți suntem acolo în mod mai durabil? Cei mai mulți suntem aproape necontenit, nu cu Hristos în Raiul adevăratei desfătări, ci niște izgoniți din Rai. Ne simțim înstrăinați de la fața lui Dumnezeu prin păcatele lăcomiei după cele din afară, prin alipirea de suprafața lucioasă și amăgitoare a lucrărilor ispititoare pentru trup. Ne simțim goliți, sărăciți de duhul lui Dumnezeu, de conținutul unei vieți care să ne hrănească sufletul cu adevărat. Ne simțim dezbrăcați de veșmântul de slavă al nevinovăției, cu care să în-drăznim să ne arătăm cu conștiința liniștită lui Dumnezeu și semenilor noștri. Ne ascundem interiorul unul altuia și lui Dumnezeu în frunzișul rușinii, al unor aparențe înșelătoare. Tânjim de departe după pomul vieții, fără să ne putem apropia de el și să ne hrănim din el.
Dar, iată, Dumnezeu Cel Atotmilostiv ne deschide ușa unui drum care urcă spre poar-ta Raiului și spre pomul vieții noastre, a unui drum spre Raiul din care am fost izgoniți. E drumul pe care ni l-a netezit și ni l-a făcut ușor Domnul Hristos, ducând El mai întâi pe acest drum firea noastră până la o slavă mai mare decât a avut-o la început, înainte de izgonirea din Rai, până la înviere și proslăvire. Acum, Domnul Hristos ne cheamă și pe noi pe acest drum pe care ni l-a deschis și ni l-a arătat cu putință de străbătut de firea noastră. Drumul acesta e ușor pentru noi, căci Domnul Însuși ne sprijină să-l străbatem, Domnul îl face împreună cu noi. E drumul postului, al înfrânării de la păcatele prin care sporim patimile noastre. E drumul întoarcerii noastre de la poftirea plăcerilor lumești spre poftirea celor spirituale și dumnezeiești. Dar e și drumul pocăinței pentru păcatele săvârșite prin poftirea ne-măsurată a celor lumești, căci fără această părere de rău a pocăinței, nu avem putere să ne înfrânăm în timpul postului de la poftele care conduc la păcat.
Fiind un drum care ne duce spre raiul nevinovăției, în care simțeam pe Dumnezeu și din care ne-au scos păcatele, el nu e numai un drum de eliberare de anumite rele, ci și un drum spre o țintă pozitivă, spre dobândirea celor mai mari bunătăți. E drumul care ne duce până la ușa Raiului, unde ne așteaptă viața plină, fericită, nechinuită de griji și pofte necuvenite. Deocam-dată, prin post ni se deschide ușa drumului de pocăință, al regretului pentru păcate, arătat cu fapta, în exercițiul ostenitor al înfrânării de la obișnuințele păcătoase. Dar drumul ce ni se deschide mâine duce la ușa vieții adevărate, care începe încă din existența pământească. De vom străbate cu stăruință acest drum al pocăinței, vom ajunge la ușa Raiului, când – prin Taina Spovedaniei – vom primi iertare de păcate și apoi ne vom uni cu Domnul Hristos Cel înviat în Sfânta Împărtășanie, primind în noi viața Lui eliberată pentru totdeauna de moarte! Căci nu ne putem întâlni înăuntrul nostru cu Domnul Cel înviat decât săvârșind și noi, până la capăt, drumul curățirii, urcând muntele Căpățânii, pe care L-a urcat El, purtându-Și Crucea. Numai acolo sus ni se deschide ușa Raiului și întâlnim pe Domnul înviat. Numai bi-ruind tot ce e josnic, tot ce e egoist în noi, urcând deasupra lor, prin suportarea ostenelilor acestui drum al înfrânărilor, ne vom putea învrednici de învierea cu Domnul, în lumina înălțimilor. În lupta cu răul din noi, în aceasta constă postul, acest exercițiu la care ne cheamă Biserica, crucea pe care trebuie să o purtăm și pe care trebuie să răstignim omul păcatului din noi, pentru a învia omul cel nou și nemuritor, după chipul lui Hristos și din puterea Lui. Și exercițiul acesta se prelungește vreme de șapte săptămâni, pentru că orice exercițiu trebuie prelungit vreme mai multă, pentru a slăbi prin el anumite obișnuințe ale firii și a sădi în ea altele.
Dar viața la care urcăm prin această străduință de dezobișnuire cu păcatul e nu numai un dar mai presus de înțelegere, ce ne vine din vistieria bunătății dumnezeiești, ea e și o sănătate trupească și sufletească naturală, un echilibru redobândit al vieții noastre. Putem înțelege a-ceasta, dacă ne gândim că postul la care ne cheamă Biserica acum nu e numai un exercițiu de înfrânare de la lăcomia după plăcerile trupești, ci și un exercițiu de slăbire a patimilor sufle-tești, în care dezechilibrul vieții noastre apare cu și mai multă claritate. Căci suntem chemați nu numai la lupta împotriva necumpătării trupești, ci și la lupta împotriva a tot felul de necumpătare sufletească. O astfel de necumpătare sufletească este mânia, o alta e ura împotriva aproapelui. Sufletul cuprins de ele s-a descumpănit cu totul, și-a pierdut echilibrul și măsura, s-a golit de liniște și de dreaptă judecată, e într-o adevărată stare de febră. Tot așa este ținerea minte a răului suferit de la cineva, aceasta nu mai dă pace sufletului, îl ține în întregime sub stăpânirea ei, i-a luat orice libertate pentru alte gânduri și îndatoriri. Cei stăpâniți de aceste patimi sunt ca niște oameni beți, sau care se dedau cu ușurință beției! Despre ei spune prorocul Isaia: „Vai, celor ce se îmbată fără vin” (Isaia 28, 1). Sunt oameni chinuiți, bolnavi, ajunși incapabili de vreo treabă de om treaz, din pricina fierberii care este în ei. Sunt oameni ce se povârnesc ușor într-o parte, oameni în care toată energia sufletească e prinsă în slujba patimii ce se mișcă în ei, ca o împărăteasă atotstăpânitoare și care folosește toate puterile omului, numai spre răul lui și al altora.
Postul fiind o înfrânare și de la aceste patimi și aducând o slăbire a lor, sufletul e ajutat prin aceasta să-și redobândească echilibrul și libertatea pentru o viață bogată, largă, liniștită, puternică și folositoare lui și altora.
Aceasta se vede și din faptul că înfrânarea de la ură, de la mânie, de la ținerea minte a răului, de la invidie înseamnă îngăduință, înțelegere, iertarea semenilor, bunăvoință față de ei, prietenie și iubire. Ea alungă întunericul și sporește lumina. Postul ne luminează întreaga făp-tură; de aceea, chiar în exercițiul lui, nu trebuie să ne arătăm întunecați la față, ci tot mai luminați, ca unii ce ne eliberăm treptat de strânsoarea balaurului răutății, lăcomiei și egoismului.
Astfel, timpul postului trebuie să ne fie nu numai prilej de tăiere de la noi a ceea ce e rău, ci și prilej de cultivare a ceea ce e bun. În felul acesta, postul e un mijloc de tămăduire a bolilor noastre sufletești, un mijloc de însănătoșire. Și cu siguranță este și mijloc de tămăduire sau de prevenire a unor boli trupești. Astfel, viața mai presus de fire pe care ne-o dăruiește Dumnezeu, – datorită postului -, se unește organic cu sănătatea naturală pe care o pricinuiește postul. Viața de la Dumnezeu nu este contrară vieții naturale, ci se de leagă cu aceasta, se adaugă la aceasta. Precum Dumnezeu voiește ca viață să avem, tot așa voiește ca și sănătate să avem. Un om mântuit înseamnă și un om sănătos: la minte, la voință, la simțire și, în afară de unele excepții, și la trup. Fără îndoială postul îl ținem pentru Dumnezeu, pentru viața mai presus de fire a învierii. Numai urmărind această viață prin post, el ni se face și mijloc de sănătate sufletească și trupească naturală. Din viața mai presus de fire se revarsă în noi puterea vieții echilibrate, naturale. Postul trebuie să fie însoțit de pocăința pentru păcate, de dorința mântuirii. Dar aceste simțiri sunt îndreptate spre Dumnezeu, sunt susținute de gândul la Dumnezeu. Un post din care lipsește gândul la Dumnezeu poate să fie un regim, dar nu un post adevărat. Și regimul nu se susține decât cu puterile mărginite ale omului și nu are decât efecte mărginite și trecătoare. În nici un caz, el nu servește la mântuire și la acea sănătate care se adapă necontenit și tot mai bogat din viața mai presus de fire și fără sfârșit a lui Hristos.
Să pornim deci la exercițiul de înfrânare la care ne invită Biserica pentru cele șapte săptămâni, chemând pe Dumnezeu în ajutor, și să stăruim în acest exercițiu, însoțindu-l tot timpul de rugăciune către Dumnezeu, ca să ne ierte păcatele trecute și să ne învrednicim a ne face părtași de Domnul Cel înviat.
Să repetăm în vremea lui, necontenit, împreună cu Biserica: „Sunt cuprins de deznădejde, aducându-mi aminte de faptele mele, Doamne, cele vrednice de toată osânda; că, iată, neuitân-du-mă la cinstitele Tale porunci, Mântuitorule, mi-am cheltuit viața mea. Pentru aceasta mă rog, curățându-mă cu ploile pocăinței, luminează-mă prin post și prin rugăciuni, ca un Îndurat, și nu Te scârbi de mine, Făcătorule de bine și Preabunule”.
* Preot Dumitru Stăniloae, predică la Duminica lăsatului de sec, în Glasul Bisericii, anul XLVI (1957), nr. 3, pp. 134-139. – publicată în Ziarul Lumina de Duminică.
