Omul vine pe lume „incomplet“, din perspectiva solicitărilor de tot felul. Dovedeşte însă, în timp, o predispoziţie nemaipomenită de a-şi forma competenţe necesare pentru a vieţui pentru sine şi pentru alţii, de a se adapta la cerinţe prezente sau viitoare. Nu starea de început contează, ci posibilitatea de creştere şi de perfectare după cum o cer circumstanţele sau după cum doreşte el.
Faptul că omul este iniţial aproape un „nimic“, din perspectiva standardelor zilei, nu constituie un „păcat“, ci o mare virtute, în sensul că omul o poate lua în orice direcţie (Deuteronom 30, 19-20). Starea de „negativitate“ nu este o decădere ontologică, ci ascunde o putinţă de trezire, de asumare a propriilor limite şi de înaintare spre mai bine. Nu numaidecât cei care au cucerit înălţimile sunt pasibili de fericire, de mântuire, ci şi cei (poate ei, mai ales) care încă nu sunt atinşi de vraja perfecţiunii. Când eşti „căzut“ visezi la „ridicare“ şi „înălţare“. În Predica de pe munte, Iisus îi are în vedere nu pe cei care au, ci pe cei care nu au, pe cei care nu posedă bunăstarea, bună-situarea sau alte „fericiri“ omeneşti: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că acei se vor milui…“ (Matei, 5, 3-12). Avem aici nu o apologie a unui ţel împlinit, ci a conştientizării şi statuării stării ce poate conduce la el. Punctul final contează, desigur, dar în strânsă legătură cu startul iniţial care trebuie activat pentru a fi sigur că ajungi unde trebuie. Imaturitatea, inocenţa copilăriei, „gradul zero“ al existenţei noastre nu reprezintă o imperfecţiune sau o lipsă, ci, cum spune pedagogul John Dewey, o promisiune a creşterii şi devenirii spirituale.
Mai multe informaţii în Lumina de Duminică.
