Omiliile Sfântului Grigorie Palama au fost rostite fie în cadrul Sfintei Liturghii, de obicei după citirea Evangheliei, fie înainte de începerea Liturghiei, la sfârșitul Utreniei, sau în timpul Privegherii. Sunt unele indicii (rare, de altfel) care atestă aceste presupuneri: mici adnotări pe marginea textelor rămase în manuscris. Cert este faptul că Omiliile sunt strâns legate de pericopa evanghelică citită în ziua respectivă (unele dintre omilii au ca temă și Evanghelia citită la Utrenia zilei).
Deși nu face introduceri și prezentări liturgice ample, precum cele ale urmașului său, Sfântul Simeon al Tesalonicului (+1429), Sfântul Grigorie Palama presară în Omiliile sale, pe lângă obișnuita exegeză a textului Evangheliei, îndrumări referitoare la anumite aspecte liturgice și chiar tipiconale (în selectarea lor ne-am folosit de studiile profesorului Ioannis Foundoulis).
Omilii și lecții de liturgică
Astfel, Sfântul Grigorie oferă răspunsuri la unele întrebări cum ar fi: de ce, chiar dacă în fiecare zi prăznuim unul sau mai mulți sfinți, în duminica de după Cincizecime îi prăznuim din nou pe toți împreună (Omilia a 25-a, cap. 11-12); prin ce este superioară ziua duminicii față de celelalte zile și de ce adunările creștinilor din această zi sunt deosebit de importante (Omilia 17, cap. 14-17); de ce Evangheliile Utreniilor din duminici se numesc eotinale, adică de dimineață, deși arătările Mântuitorului de după Înviere nu s-au întâmplat numai dimineața ci și în alte momente ale zilei (Omilia 23, cap. 1-5); de ce se cântă uneori la chinonic versetul din Psalmi «Paharul mântuirii voi lua» și ce legătură are acest verset cu dumnezeiasca împărtășanie (Omila 51, 4); de ce prăznuim Paștele timp de patruzeci de zile (Omilia 19, cap. 1, 2, 3); de ce în duminica Protopărinților menționăm laolaltă pe strămoșii după trup ai Mântuitorului și ce legătură este între această pomenire și Nașterea lui Hristos, precum și ce legătură este între «strămoși», care sunt iudei, și noi care suntem creștini dintre neamuri (Omilia 55, 2).
De asemenea, este interesant faptul că, deși Omiliile sunt în general axate pe explicarea textului Evangheliei citit în ziua respectivă, găsim frecvent, pe lângă aceste lămuriri de ordin liturgic, trimiteri la o idee fundamentală: rolul rugăciunii în viața creștinului. Însă, în aceeași direcție cu explicațiile liturgice amintite mai sus, accentul pus pe rolul rugăciunii scoate în evidență faptul că mereu Omiliile sale au avut în vedere spațiul liturgic, eclezial. Nu se accentuează doar rolul rugăciunii particulare, ci mai ales importanța participării la slujbele Bisericii și în special la dumnezeiasca Liturghie. Profesorul Foundoulis ne spune : «Bineînțeles, Sfântul Grigorie Palama nu trece cu vederea necesitatea și folosul rugăciunii particulare. Dimpotrivă, rugăciunea făcută de unul singur, după modelul Mântuitorului, în case, în cameră, în gând, sau pe drum, în locuri publice, constituie o condiție prealabilă a laudei comune din biserică și o pregătire pentru aceasta. Acela care nu se roagă în particular nu «se roagă cu adevărat nici când stă înaintea altarului lui Dumnezeu» (Omilia 7,7). Însă psalmodia și citirile din biserică, rugăciunea în comun făcută cu stăruință, doxologia, cererea, adunarea duminicală a poporului lui Dumnezeu, săvârșirea tainei Dumnezeieștii Euharistii și participarea cu dor si întru pocăință și smerenie la împărtășirea cu trupul și sângele Mântuitorului constituie perimetrul central în care se fundamentează și se împlinesc învățăturile Sfântului Grigorie referitoare la rugăciune.
În Biserică, prefacerea dumnezeiască a credincioșilor la slujbă este reală
Biserica este spațiul comuniunii și al rugăciunii fraților. Și numai vederea celor ce stau înaintea lui Dumnezeu și înalță cu înțelepciune și cu bună cucernicie imne și cereri, fie chiar și a unui singur frate care tace și ascultă, face sufletul Sfântului Grigorie să se umple de voie bună, să devină inspirat de Dumnezeu și să slăvească pe «Tatăl Cel din ceruri» (Omilia 1, cap.15). Aceleași sentimente se străduia să le cultive și turmei sale, sfătuind-o nu numai să participe des la slujbe, ci și să se îndepărteze de discuții și opinii străine duhului bisericesc. Atenția la cele psalmodiate, citite și săvârșite este un element important în lucrarea rugăciunii. Biserica și cele săvârșite în ea nu constituie doar tip al lucrurilor cerești, ci descoperire adevărată și pricină de mântuire. Căci spune Sfântul Grigorie: «Cel ce privește cu credință masa cea tainică și și pâinea vieții așezată pe ea, acela vede Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a făcut trup pentru noi și S-a sălășluit întru noi ; iar cel ce s-a făcut vrednic pe sine pentru primire nu numai că Îl vede, ci se face și părtaș cu El și și-L câștigă locuitor întru el și se umple de harul cel dumnezeiesc izvorât din El ; pe acestea au dorit îngerii să le privească, după cum zice Apostolul, și, prin vederea acestora și împărtășirea de ele, acel om devine întreg asemenea lui Dumnezeu. Căci nu este cu putință ca unul care stă în Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, unul care își adună mintea și năzuiește spre Dumnezeu și care-și exersează și-și apropie cugetarea de sfintele cântări de la început până la sfârșit, să nu fie schimbat prin prefacerea cea dumnezeiească, pe măsura apropierii de Dumnezeu și de cuvintele cele dumnezeiești. Căci omul capătă o inimă fierbinte prin această osteneală ; ea alungă gândurile rele ca pe niste muște și insuflă pace duhovnicească și mângâiere în suflet, iar în trup aduce sfințire» (Omilia 20, cap. 13-15).
Întrepătrunderea necesară și firească între rugăciunea particulară și cea de obște este o realitate propovăduită și experimentată în Biserică. Ca păstor al credincioșilor săi, Sfântul Grigorie se luptă să dezrădăcineze ruptura, des întâlnită probabil, între starea liturgică, doxologică prezentă în ritmul de slujbe al Bisericii și apatia care riscă să apară atunci când rugăciunea nu este asumată în comuniune. Însă atât în rugăciunea particulară cât și în cea de obște trebuie să fie prezentă conștiința faptului că rugăciunea este făcută înaintea lui Dumnezeu: «Nici postul, nici psalmodierea, nici rugăciunea nu ne pot mântui prin ele însele, ci doar dacă sunt împlinte înaintea lui Dumnezeu; căci astfel, ochii lui Dumnezeu, privindu-ne, ne vor sfinți, după cum soarele încălzește pe toate câte le luminează. Acestea toate se fac înaintea lui Dumnezeu, când mintea este ațintită cu hotărâre și caută spre El, fie că postim, fie că psalmodiem, fie că ne rugăm. Căci atunci când suntem în rugăciune și în cântare de psalmi, uneori mintea se îndreaptă cu tărie spre Dumnezeu, alteori se risipește și se arată schimbătoare ; trebuie atunci să cugetăm că nu ne-am dăruit întregi lui Dumnezeu și că nici cele săvârșite de noi nu au avut drept singur scop legea Domnului». (Omilia 9, cap. 11-12 ).
(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 30 ianuarie 2010, semnat de pr. Roger Coresciuc)
