Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, la Duminica a V-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei):
‘În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și, iată, toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor. Și, intrând în corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa.’ Matei 8, 28-34; 9, 1
Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii ne spune în puține cuvinte modul în care Mântuitorul Iisus Hristos își arată iubirea Sa milostivă față de oamenii care sunt chinuiți de demoni.
În Evanghelia de astăzi se arată că omul stăpânit de duhurile rele se înstrăinează de Dumnezeu, de semeni și de el însuși. Locuirea în morminte era simbolul faptului că acești oameni îndrăciți se aflau într-un fel de moarte spirituală. Au căzut din starea de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii, s-au însingurat și s-au înstrăinat. Însingurarea și înstrăinarea exprimă o existență chinuită, o existență diminuată, o existență la limita vieții umane. Omul posedat de demoni nu mai este o persoană liberă. Facultățile sale mintale și simțirile sale sufletești sunt folosite de demon. Nu mai sunt folosite de omul propriu-zis. Omul posedat este înstrăinat de el însuși. Nu mai este el subiectul acțiunilor sale, nu mai este el însuși subiectul gândirii sale, al vorbirii sale și al mișcării trupului său. Sufletul și trupul său sunt folosite de către duhurile necurate ca instrumente de a face lucruri rele.
Însă, într-un sens mai larg, oamenii chinuiți de demoni nu sunt numai cei posedați de aceștia asemenea demonizaților din Evanghelie, ci și oamenii stăpâniți de păcate și patimi egoiste ca înstrăinare de Dumnezeu și de semeni. Adică oamenii care ascultă mai mult de ‘sfatul diavolului’ și de slujitorii lui, se despart de Dumnezeu Cel milostiv, deoarece folosesc în mod rău, egoist, libertatea lor, trăind în păcate și mai ales în indiferență față de suferința celor din jurul lor și față de milostivirea lui Dumnezeu, care trebuie arătată oamenilor prin lucrarea noastră milostivă, prin faptele milosteniei, ale bunătății. Deci, omul se apropie de existența demonică sau diavolească prin lipsa de iubire față de oameni și, asemenea celor doi demonizați din Evanghelia de astăzi, devin înfricoșători pentru semeni prin răutatea pe care o manifestă în relațiile lor cu aceștia. ‘Când deci sufletul, supunându-se patimilor, predă virtutea deprinderii păcătoase, respinge împărăția lui Dumnezeu și trece sub stăpânirea aducătoare de stricăciune a diavolului’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. II, p. 188).
Lupta cu duhurile rele începe odată cu Sfântul Botez
Înțelegem, așadar, că viața creștină înseamnă și o luptă cu duhurile rele. Încă de la Botez, avem un program duhovnicesc, acela al lepădării de satana și de toți slujitorii lui și al unirii cu Hristos. Acest program arată că în viața creștină există o luptă între Duhul lui Hristos, primit la Botez, și duhurile rele care-l ispitesc pe om și-l îndeamnă să săvârșească răul. În Biserica noastră, prima dintre rugăciunile începătoare este rugăciunea ‘Împărate ceresc’ adresată Duhului Sfânt. Cerem ca Duhul lui Dumnezeu să locuiască în noi și să ne dăruiască putere ca să luptăm împotriva duhurilor celor rele nevăzute, care invidiază pe omul smerit și iubitor de Dumnezeu și caută să-l împiedice în urcușul său spiritual spre sfințenie, astfel încât ‘lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri’ (Efeseni 6, 12).
‘Diavolul este și dușman și răzbunător al lui Dumnezeu. Este dușman, când din ură față de El își dă aparența unei iubiri pierzătoare față de noi, oamenii, îndemnându-ne prin patimile de bunăvoie ale plăcerii să alegem în locul bunurilor veșnice lucrurile vremelnice. Prin aceasta furându-ne apoi toată dorirea sufletului, ne desface cu totul de la dragostea de Dumnezeu, făcându-ne dușmani cu voia ai Făcătorului’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).
Păcatul și consecința sa, moartea (cf. Romani 6, 23), sunt realitățile cele mai contrare firii omenești, care este creată după chipul lui Dumnezeu Cel sfânt și veșnic viu. Sfânta Scriptură consideră păcatul ca fiind o perturbare sau o dezordine a creației și un obstacol permanent în participarea omului la viața și fericirea veșnică a lui Dumnezeu.
Păcatul primilor oameni s-a manifestat ca neascultare față de Dumnezeu și rupere a comuniunii de iubire față de El. Îndemnul la păcat însă a venit din partea ‘șarpelui’, prin care a lucrat diavolul (Înțelepciunea lui Solomon 2, 24; Ioan 8, 44; I Ioan 3, 8; Apocalipsa 12, 9).
Demonii caută să-i piardă pe oameni, adică să-i despartă de Dumnezeu prin tot felul de păcate săvârșite cu gândul, cu vorba, cu fapta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ‘diavolul face toate eforturile sale pentru a ne ispiti, el ne încearcă de aproape și ne întinde din toate părțile piedici și curse pentru ca să ne piardă. Trebuie deci să priveghem și să-i închidem porțile; dacă el află cea mai mică intrare, imediat o face și mai mare, și, puțin câte puțin, el va face să treacă toate forțele lui. Dacă avem ceva virtute pentru mântuire, să nu-l lăsăm să se apropie nici în cele mai mici lucruri, pentru a ne scăpa și în cele mai mari. Va fi în sfârșit de-o extremă nebunie, știind cât este el de veghetor și atent pentru a pierde sufletul nostru, de a nu fi la fel de veghetori și a pune o grijă egală pentru mântuirea noastră’ (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XXIII, 1).
Dacă demonii caută să-i piardă pe oameni prin păcate, îngerii lui Dumnezeu, mai ales îngerul de la botez, îndeamnă pe oameni să le pară rău de păcate, să se întoarcă la Dumnezeu, să pună început bun vieții lor. De aceea, viața creștinului este o permanentă luptă duhovnicească, o lepădare de satana și o unire cu Hristos, după cum se spune în slujba Tainei Sfântului Botez.
Demonii se tem de smerenie și de prezența Duhului Sfânt din omul smerit
Vedem în Sfintele Evanghelii că Mântuitorul Iisus Hristos nu vindecă doar pe unii oameni care sufereau de boli ale trupului sau pe alții care erau posedați de duhuri necurate, ci, prin prezența Sa iubitoare și prin cuvântul Său mântuitor, vindecă și patimile păcătoase ale unor oameni, ca lucrare a duhurilor rele în sufletele lor.
Astfel, Hristos-Domnul vindecă sufletul cel iubitor de argint al vameșului Zaheu: ‘Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și el este fiul lui Avraam. Fiindcă Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut‘ (Luca 19, 9).
În casa fariseului Simon, Hristos vindecă pe femeia păcătoasă, care a spălat cu lacrimi picioarele Lui și le-a șters cu părul capului ei, zicându-i: ‘Iertate îți sunt păcatele… Credința ta te-a mântuit; mergi în pace’ (Luca 7, 48 și 50). Iar odată cu iertarea femeii, Mântuitorul vindecă și sufletul lui Simon fariseul, care judeca în sinea lui pe Iisus și osândea pe femeia păcătoasă.
De asemenea, vindecă de patima ei păcătoasă pe femeia prinsă în adulter, pe care fariseii voiau să o ucidă cu pietre. Iisus i se adresează prin cuvintele: ‘Mergi, de acum să nu mai păcătuiești’ (Ioan 8, 11).
Din aceste câteva exemple putem înțelege că, pentru ridicarea din robia patimilor, omul căzut are nevoie de harul iubirii milostive a lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.
Așadar, omul singur nu poate lupta împotriva patimilor și a duhurilor necurate care îl chinuiesc din invidie și din ură față de el, ci este nevoie ca omul să fie în stare de comuniune vie cu Dumnezeu prin rugăciune și prin post. De ce? Pentru că demonii nu se tem nici de cuvinte frumoase, nici de cuvinte aspre sau autoritare, ci se tem de smerenie, deoarece ei sunt mândri, dar mai ales se tem de prezența Duhului Sfânt în om, întrucât numai Duhul Cel Sfânt și Bun poate alunga duhurile necurate și rele din oameni.
Numai prin rugăciune și post pot fi alungați demonii, pentru că ei se tem numai de prezența lui Dumnezeu în om. Adică, numai de harul Sfântului Duh prezent în om se tem demonii înșelători și chinuitori de oameni.
Demonii îi fac pe oameni să sufere în primul rând prin faptul că oamenii demonizați sau posedați nu mai sunt ei înșiși în gândirea, simțirea, voința și lucrarea lor proprie, ci facultățile sufletului lor se află sub stăpânirea demonilor, iar în al doilea rând, pentru că demonii pun viața oamenilor în primejdie de moarte trupească și sufletească. Din invidie și din ură, ei caută să umilească și să desfigureze ființa umană creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea cu El, la sfințenie. Deci, din invidie și din ură față de oameni, demonii născocesc tot felul de ispite, pun stăpânire asupra oamenilor și îi chinuiesc. Dar de unde această ură și invidie a demonilor față de oameni? Ne spune Sfântul Vasile cel Mare: ‘… fiind vasul întregii răutăți, el (satana) a primit și boala pizmei și a invidiat cinstirea noastră. Căci nu a suportat viața noastră fără supărări în rai. De aceea amăgind prin vicleșuguri și meșteșuguri pe om și dorința ce acesta o avea de a se asemăna cu Dumnezeu, și folosindu-se de ea spre înșelarea lui, i-a arătat pomul și i-a făgăduit că va deveni asemenea cu Dumnezeu prin mâncarea din acela. Nu a fost creat ca dușman al nostru, ci a devenit dușman al nostru din pizmă. Căci văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc înălțându-se la treapta îngerilor prin înaintare’.1 Lupta lui împotriva noastră durează apoi continuu. ‘Căci nimic nu-i atât de dulce duhurilor vrăjmașe decât să rostogolească pe omul invidiat, cinstit cu chipul dumnezeiesc, până la o astfel de stare de batjocură’.2 Dar Dumnezeu a făcut și din această luptă a diavolului un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc.3
Iată, așadar, de ce este necesar să înmulțim și să cultivăm rugăciunea noastră, ca ea să devină, dintr-o rugăciune adesea formală și superficială, o rugăciune fierbinte și stăruitoare, care încălzește inima, luminează mintea și pacifică simțirile. De asemenea, trebuie să postim mai ales hrănindu-ne în primul rând cu prezența iubitoare a lui Hristos prin citirea Sfintei Scripturi, a Scrierilor și Vieților Sfinților, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin săvârșirea faptelor bune.
Lupta duhovnicească de izbăvire de sub puterea duhurilor rele se realizează prin post și rugăciune
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne îmbrăcăm în Iisus Hristos, iar grija pentru trup să nu o facem spre pofte (cf. Romani 13, 12-14), adică să devenim interiori lui Hristos în așa fel, încât viața noastră să fie luminată de viața lui Hristos. Apostolul nu spune să nu mâncăm deloc, ci spune doar ca grija pentru trup să nu o facem spre pofte. Altfel spus, postul semnifică o renunțare la ceea ce este îmbuibare, la ceea ce este exces, la acele elemente care ne îngreuiază fizic și duhovnicește, care nu ne predispun la rugăciune, ci mai mult la comoditate. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ‘atunci când afectele naturale sunt satisfăcute peste trebuință, sunt calea pe care vine diavolul în suflet’, dar ‘când sunt satisfăcute potrivit cu trebuința sunt calea pe care acela (diavolul) e nevoit să se întoarcă în țara lui’ (Răspuns către Talasie 49). Deci, ‘puterile răului își ascund lucrările în sânul afectelor naturale, pentru ca biciuindu-le pe acestea să le facă a se transforma din pricina necesităților firii în afecte contrare firii’. Așadar, postul este o alegere, un discernământ al valorilor spirituale. Preferăm lucrurile spirituale celor materiale, hrănim mai mult sufletul decât trupul, îl hrănim mai mult duhovnicește cu rugăciunea intensă, cu citirea Scripturii, cu citirea din viețile sfinților și cu dialoguri duhovnicești, dar mai ales cu participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, cu ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, cu îmbogățirea sufletului nostru prin cântare, prin milostenie și prin toată fapta cea bună.
De asemenea, fără rugăciune, expresie desăvârșită a iubirii de Dumnezeu, nu ne putem izbăvi de patimi și nici nu putem ieși de sub influența duhurilor celor rele. Rugăciunea este o armă, adică un izvor de putere spirituală împotriva ispitelor și împotriva uitării de Dumnezeu, care este începutul păcatului ca înstrăinare de Dumnezeu.
Însă postul și rugăciunea trebuie să aibă ca temelie dreapta credință. Dreapta credință este mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, și de asemenea ea este vedere duhovnicească sau mod de cunoaștere și trăire a realităților netrecătoare, a vieții din Împărăția lui Dumnezeu.
În multele vindecări pe care le-a săvârșit, Mântuitorul Iisus Hristos cere credință de la oameni când îi tămăduiește, pentru că nu voiește să săvârșească vindecări spectaculoase, magice, fără participarea omului la lucrarea harului Său divin. Mântuitorul cere credință vie și oamenilor din jurul celui suferind, pentru că El voiește ca la vindecările pe care le săvârșește din iubire milostivă pentru însănătoșirea bolnavilor, cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credință puternică și iubire milostivă față de cei care se află în suferință și caută vindecarea.
Deci, cele mai bune arme pentru izgonirea patimilor demonice din sufletul omului sunt lucrarea faptelor luminoase și virtutea, știind că ‘așa cum liliecii nu iubesc soarele și lumina, ci le socotesc dușmani, iubind, însă, noaptea și întunericul, tot așa și demonii, împreună cu aceia pe care-i poartă în rătăcire, iubesc viclenia și toate nelegiuirile, socotindu-le potrivite cu firea lor, iar dușmanii lor sunt virtutea și lucrările luminii. Când acestea strălucesc, celelalte se întunecă, încât cel ce-și petrece viața în virtute nu mai are trebuință a se nevoi, de vreme ce e de ajuns să apară virtutea și toată răutatea va dispărea și se va desființa’ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la Isaia, cap. II, în vol. Diavolul și magia, p. 58).
Înțelegem că Evanghelia Duminicii a V-a după Rusalii este o Evanghelie a vindecării și o Evanghelie a înțelepciunii lui Dumnezeu. Evanghelie a vindecării, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat doi oameni îndrăciți, stăpâniți de duhuri rele sau necurate, precum și pe locuitorii cetății Gadarei de duhul lăcomiei, de prea multă lăcomie după cele materiale și de uitare a vieții spirituale sau a vieții duhovnicești. Este însă și o Evanghelie a înțelepciunii lui Dumnezeu Care uneori nu pedepsește direct omul, ci îl privează, îl lipsește de lucruri din jur pentru ca să-și aducă aminte că toate cele din jurul său sunt trecătoare și că netrecător este numai harul lui Dumnezeu care se dobândește prin credința în Iisus Hristos, prin rugăciune, prin împărtășirea cu Sfintele Taine și prin săvârșirea faptelor bune.
Însă Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca omul să fie ispitit peste puterea lui și fără un scop anume. Astfel, ‘trebuie ca Însuși Dumnezeu să îngăduie, precum singur știe, în grija Lui de lume și în iubirea de oameni, diavolului să aducă, prin slujitorii lui, diferite pedepse asupra noastră pentru păcatele săvârșite. Aceasta se arată limpede în istoria lui Iov, unde se spune că diavolul n-a putut să se apropie de Iov fără îngăduirea lui Dumnezeu’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia rom., Vol. III, p. 124).
Iată de ce Evanghelia ne îndeamnă la mai multă credință în Hristos. Deci, dacă suntem uniți cu Hristos, duhurile rele nu au putere asupra creștinului. Dacă un creștin se roagă dimineața, la prânz și seara și foarte adesea spune ‘Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!’, duhurile rele nu au putere asupra celui care este plin de harul iubirii lui Hristos. Dacă săvârșim fapte bune, dacă mergem la biserică, dacă ne împărtășim mai des cu Sfintele Taine, ne întărim duhovnicește și putem lupta împotriva duhurilor necurate, spre slava Preasfintei Treimi, bucuria îngerilor din ceruri și mântuirea noastră. Amin.
note
1 Sfântul Vasile cel Mare, De Spirito Sancto, cap. 16, citat de pr. prof. Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), E.I.B.M.O. București, 2011, p. 479.
2 M. Psellos, De daemonum operatione P. G. 120, col. 829, citat de pr. prof. Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), E.I.B.M.O. București, 2011, p. 479.
3 Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (I), E.I.B.M.O. București, 2011, p. 480.
(Informații preluate din Ziarul Lumina din data de 5 iulie 2012)
