Marele Patriarh al Alexandriei, Atanasie (195-373), pe care Cuviosul Maxim Cavsocalivitul îl numea Noul Gură-de-Aur, se prăznuiește cu deosebire pe data de 18 ianuarie, alături de Sfântul Chiril, dar și în ziua a doua a lunii mai, când se face pomenirea aducerii moaștelor sale în Constantinopol, fiind recunoscut ca sfânt de Biserica Ortodoxă, de Biserica Catolică, Biserica Coptă și Biserica Luterană, după cum ne informează ‘Ziarul Lumina’.
Sfinții Atanasie și Chiril într-o icoană de la Stavropoleos
Și pentru că pomenirea sfinților înseamnă aducere aminte și cinstire în felurite chipuri, ne îndreptăm atenția către icoanele și lăcașurile ce le poartă numele. Erminiile de pictură bizantină îl prezintă pe Sfântul Atanasie bătrân, de statură potrivită, puțin cam spătos și gârbovit, dar vesel, având culoarea feței plăcută, barba nu lungă, dar lată, acoperindu-i obrazul, nu prea cărunt, nici de tot alb, ci numai puțin gălbui, cu gura mică, ce zice: ‘Iarăși, și de multe ori cădem la Tine și Ție ne rugăm, Bunule și iubitorule de oameni…’. Pe Sfântul Chiril, icoanele ni-l arată cam pleșuv la tâmple, având părul amestecat cu căruntețe, fața netedă, obrazul lat și barba cuvioasă, deasă, lungă și despicată în două, cu sprâncene groase, mari și încercuite, împodobind fruntea, cu nasul încovoiat și nările pleoștite, purtând pe cap acoperământ cu cruci, zicând: ‘Mai ales pentru Prea Sfânta, Prea Curata, Prea Binecuvântata, Mărita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria’ – tropar ce se cântă în timpul Liturghiei, după ekfonisul epiclezei, cunoscut ca Imnul de laudă (megalynarul) Maicii Domnului.
Patronii de obște ai cimitirelor
Una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe închinate Sfântului Atanasie cel Mare a fost trecută în 2002 pe lista primelor 100 de monumente aflate în pericol de dispariție. Situată într-un complex arhitectural din sud-estul Albaniei, la Voscopole, al doilea oraș din Balcani, după Constantinopol, ridicată în anul 1721 și folosită astăzi ca biserică de cimitir, aceasta prezintă un plan simplu, mononavat, compartimentat de coloane, cu altar și nișe laterale, cu acoperiș plat și pridvor deschis pe latura sudică, cu elemente decorative specifice ctitoriilor bizantine. Deși este recunoscută ca important centru de cultură și artă, nu a fost niciodată suficient păzită, icoanele sale fiind furate de cinci ori în ultimii 20 de ani (conform autorului T. Danalache).
O biserică a Sfinților Atanasie și Chiril (1672-1674) se află și în orașul Iași, pe locul numit Cimitirul Săracilor, Sfinții Atanasie și Chiril fiind și patronii cimitirelor.
Biserica Bucur, sub aceeași ocrotire
Același hram îl poartă și micul lăcaș (13,55 x 6,20 m) plasat pe malul drept al Dâmboviței, între clădirile moderne și blocurile de lângă podul Mărășești, ca paraclis (osuar) sau biserică de cimitir a Mănăstirii Radu Vodă din București. Este biserica despre care s-a discutat cel mai mult, unele documente și o inscripție a cărei autenticitate a fost adesea pusă sub semnul întrebării, deși a stat la baza pisaniei alcătuite în 1898 de pr. Grigore Musceleanu, menționează construirea lăcașului la sfârșitul secolului al XIV-lea, pe urmele bisericuței de lemn atribuite lui Bucur. (G. Ionescu, ‘Istoria Bucureștilor’, 1899). Însă ceea ce numim noi azi Biserica Bucur este mult mai nouă, și acest lucru a fost dovedit de săpăturile arheologice din vara anului 1953. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când începe să fie menționată în documente, bisericii i s-a spus ‘Sfântul Atanasie’. Cu acest nume este trecută în planurile orașului din 1770, 1807 și 1828, așa îi spune banul Mihail Cantacuzino, pe la 1774, așa este însemnată în 1802, când se vorbește despre dărâmarea clopotniței, așa este descrisă și într-o catagrafie din 10 mai 1853: ‘Biserica Sfântul Atanasie ce se află afară din curtea mănăstirii’ (Radu-Vodă). Într-o catagrafie din 17 decembrie 1865 i se spune însă ‘Biserica Sfântul Atanasie, numită Biserica Bucur’, pisania din 1869 înregistrând ca adevăr o legendă pusă în circulație la începutul secolului al XIX-lea (N. Stoicescu, ‘Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București’, pp. 178, 179).
Pentru o dată recentă pledează și anul scris pe o icoană a Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, din rândul de jos al tâmplei, rezervat icoanelor împărătești și de hram, pictura catapetesmei de lemn fiind încheiată la 8 februarie 1705. Icoanele mari din partea stângă a Mântuitorului îi prezintă individual pe Sfântul Atanasie cel Mare și pe Sfântul Chiril. Laolaltă, sunt redați în fresca aflată deasupra ușii de intrare și în frontonul cu mozaic al porții de vest.
Unul din hramurile istorice ale Mănăstirii Stavropoleos
Biserica Mănăstirii Stavropoleos (1724), situată în Centrul Istoric al Bucureștilor, a fost închinată încă de la întemeiere Sfinților Arhangheli și Sfântului Atanasie. Mărturia o avem în documentele de arhivă păstrate până azi pe hrisoavele de danie ale domnitorilor Țării Românești (începând cu Nicolae Mavrocordat) și pe testamentul ctitorului Ioanichie, Mitropolit de Stavropole, unde sunt reprezentate două icoane: Soborul Sfinților Arhangheli și Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare. Acestea erau socotite hramurile istorice ale mănăstirii, adică primite la întemeiere. Alte reprezentări din epocă ale Sfântului Atanasie nu mai există, în decorul mural inițial (care se păstrează) nu apare reprezentat decât în rândul ierarhilor din absida principală. Iconostasul, împărțit pe trei registre – prooroci, apostoli și praznice împărătești -, este cel originar, însă icoanele de hram au fost schimbate recent, în anul 2007 și 2008, înlocuite fiind cu icoanele realizate de Ion Grigorescu, în aceeași tehnică, de tradiție bizantină. Acest lucru s-a făcut deoarece, de-a lungul timpului, biserica Mănăstirii Stavropoleos a mai adăugat noi sfinți ocrotitori: Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie și Sfântul Mucenic Iustin Martirul și Filosoful. Cele două icoane nou-pictate alătură acești sfinți Soborului Sfinților Arhangheli și Sfântului Atanasie, cărora ctitorul Ioanichie le închina, la 1724, biserica zidită de el – cum a spus maica Atanasia, muzeograful mănăstirii. Și numele său l-am aflat, cu uimire, la sfârșitul unei îndelungate discuții, iar a vorbi chiar despre sfântul ocrotitor al persoanei pe care o ai în față pentru prima dată, mi se pare a fi o mică rânduială dumnezeiască, ce dă bătăi de inimă – bine ascunse, în cazul monahilor, mărturisite pe chipul și în sufletul meu de bucuria rămasă: o clipă petrecută împreună.
