Apărută în context istoric ca instrument de ucidere, Crucea va cunoaște o evoluție simbolică deosebită, prin Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos pe ea, devenind instrumentul mântuirii oamenilor și fiind adoptată de creștini ca simbol material al Jertfei Domnului și purtătoare a puterii harice a acesteia. Crucea a intrat treptat în conștiința creștină a primelor secole ca fiind nedespărțită de Hristos, Care a ridicat blestemul și infamia ei: artele ornamentale și literatura vremii stau mărturie.
Crucea este unanim recunoscută atât de cei care o cinstesc, cât și de ceilalți, ca fiind semnul (pecetea sau efigia) religios al creștinilor, dar ea nu ar fi fost astfel prezentă în memoria colectivă dacă nu ar fi fost adoptată ca obiect de cult, dacă teologii nu i-ar fi revelat semnificațiile adânci, dacă artiștii și poeții nu i-ar fi exaltat frumusețea în operele lor. Această frumusețe nu a fost recunoscută fățiș în primele secole ale creștinismului: abia pe la mijlocul secolului al IV-lea sau chiar mai târziu a putut intra Crucea în artă. Redăm în continuare câteva reflecții ale unui succint studiu care, deși se rezumă numai la prima jumătate a celui dintâi mileniu creștin și își culege informațiile mai ales din mediul latin, pune în valoare bogăția simbolică și estetică a Crucii, venerată atât de creștinii apuseni, cât și de cei răsăriteni.
Frumusețea Crucii nu a fost recunoscută înainte de mijlocul secolului al IV-lea
Instrument al unui supliciu în același timp crud și infamant (rezervat sclavilor), introdusă ca atare pe la jumătatea secolului al III-lea î.Hr., Crucea reprezenta pentru antici un obiect respingător, al cărui nume, potrivit lui Cicero, ar fi trebuit să fie alungat din mintea și gura cetățenilor romani. Mai mult, dacă ne referim la mediul iudaic, la oprobriul și infamia socială se adaugă și blestemul divin, potrivit Scripturilor (Deut. 21, 23 afirmă despre crucificare: ‘Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn’). Astfel încât Crucea este, după cum scrie și Sfântul Apostol Pavel, ‘sminteală pentru iudei și pentru neamuri nebunie’ (I Cor. 1, 23).
Creștinilor primelor trei secole nu le era interzisă reprezentarea Crucii, dar se pare că acest semn grafic era pus în legătură mai mult cu cel cu care Dumnezeu i-a poruncit proorocului Său Iezechiel să însemneze fruntea celor drepți, ca ei să fie ocrotiți în vremea pedepsirii Ierusalimului. Acest semn era litera ebraică tau, care era considerat un semn mântuitor, de aceea erau și însemnați cu el cei botezați; găsim frecvent această literă pictată sau sculptată pe monumentele creștine antice. Multe alte semne grafice sunt utilizate pentru a semnifica Crucea: crucea greacă, crucea latină, ancora, litera greacă X (chi). În poezie, Crucea nu a fost o sursă de inspirație înainte de secolul al V-lea, cel puțin în operele care au ajuns până la noi. De pildă, nici unul dintre imnele compuse (cu începere din 386) de către Sfântul Ambrozie al Milanului nu este consacrat Crucii; imnul său pascal, ‘Iată, acum răsare ora a treia’, preamărește la versul 7 biruința prin Cruce, dar parafrazează cuvântul ‘cruce’ (care nu este pronunțat): ‘piscul biruinței’.
Elaborarea teologiei Crucii
Începând cu secolul al IV-lea, se poate constata o schimbare a concepției față de ea, diferită de concepția antică și de cea mai timidă și rezervată a primilor creștini; printre cauzele care au concurat la această schimbare, cele mai importante sunt elaborarea unei teologii a Crucii și faptul că creștinismul a devenit religio licita (313) și apoi religio Imperii (392). În timpul acestui secol, Crucea a fost pusă în adevărata sa valoare. Se știe că, în ajunul bătăliei contra rivalului său Maxențiu, Sfântul Constantin a fost avertizat în vis să însemneze cu monograma lui Hristos și cu Crucea scuturile soldaților săi, ceea ce i-a adus victoria; în 326, mama sa, Sfânta Elena, s-a dus în pelerinaj la Ierusalim, descoperind aici, în chip minunat, Crucea Mântuitorului; după acest eveniment, Constantin a construit mai multe biserici în orașele Palestinei. Mai mult, un eveniment minunat care s-a petrecut în 350, o cruce luminoasă care a apărut pe cerul Ierusalimului, face ca cinstirea și atenția acordate Crucii să crească și mai tare.
Dar ‘reabilitarea’ Crucii este datorată îndeosebi reflecției teologice. Autorii cărților nou-testamentare înțeleseseră deja că este necesară o conversie a privirii și a minții pentru a înțelege Crucea, că aceasta trebuie privită nu cu mentalitatea timpului, ci plecând de la Hristos Însuși și de la voia lui Dumnezeu față de misiunea lui Hristos. Acesta este cazul Sfântului Apostol Pavel, care interpretează Răstignirea plecând tocmai de la cuvintele Deuteronomului, ce blestemă Crucea și o pune în relație cu misiunea încredințată de Tatăl Fiului, aceea de a lua asupra Lui Însuși păcatele lumii: acceptând să fie pironit pe lemnul Crucii, Hristos S-a făcut solidar blestemului divin, l-a luat asupra Lui Însuși, ca să-l elibereze astfel pe om de blestemul Legii. În instrumentul supliciului Mântuitorului, Părinții nu au încetat să arate în același timp și izvorul mântuirii și al vieții. În secolele al II-lea și al III-lea, lupta lor s-a îndreptat îndeosebi împotriva docheților, care, plecând de la ideea filosofică a impasibilității divine, credeau că Dumnezeu nu ar fi putut suferi Patima și, în consecință, un soi de dublet sau de fantomă i-a luat locul, suferind astfel Patima și moartea rușinoasă în locul Mântuitorului. Împotriva acestei erori doctrinare trebuia afirmată realitatea Răstignirii pe Cruce, și aceasta să fie interpretată fără a o separa de Întrupare, căci ea este împlinirea supremă a Întrupării.
Prefigurări vechi-testamentare ale Crucii
Gânditorii creștini ai primelor secole au căutat unele ‘figuri’ care să anunțe Crucea sau unele prefigurări ale ei în Vechiul Testament, precum și în ordinea naturală și socială, ordine creată și guvernată de Dumnezeu pentru a arăta integrarea ei în planul divin de mântuire. Unele dintre cele mai frecvent evocate figuri din viața cotidiană sunt catargul corăbiilor, jugul, stindardul sau steagul de luptă, coarnele animalelor cornute, aripile cloștii care își acoperă puii, fața omului (linia desenată de ochi întretăindu-se cu aceea a nasului), trupul său (linia umerilor tăind-o în unghi drept pe aceea a coloanei vertebrale). Nu mai puțin numeroase sunt figurile Vechiului Testament. Semnul: Crucea este adesea desemnată prin simplul cuvânt ‘semn’ – este vorba despre semnul cu care se însemnează fruntea celui botezat, tau-l însemnat pe fruntea drepților din Ierusalim pentru mântuirea lor. Lemnul: numele său este deja folosit în Vechiul Testament pentru a desemna crucea celor condamnați, a infractorilor periculoși. Și ni se amintește cu insistență că Isaac, tip al lui Hristos, își duce singur în spate lemnul pe care trebuie să fie jertfit de către tatăl său (cf. Gen. 22, 6). Acest lemn este un semn al puterii: ‘Dumnezeu a împărățit prin lemn’ (Ps. 95, 10), după cum se exprimă psalmistul. Acest lemn vindecă, așa după cum o arată figura șarpelui de aramă, și salvează (arca lui Noe era de lemn). Lemnului îi sunt asociate apa și pomul: ‘pomul răsădit lângă izvoarele apelor’, care ‘va da rodul său la vremea sa și frunza lui nu va cădea’ (Ps. 1, 3). Tertulian, care a făcut un inventar al prefigurărilor Crucii, menționează și coarnele, trimițând astfel la Iosif, alt tip al lui Hristos, cu acest text din Deuteronom: El comentează: ‘Cu siguranță, aici nu este vorba despre rinoceri cu un singur corn sau despre vreun oarece minotaur! Hristos Însuși este simbolizat prin acest animal, coarnele Lui trebuind să fie extremitățile Crucii’ (Tertulian, Contra Marcionem, III, 18, 3). Același Tertulian evocă și figura lui Moise rugându-se cu brațele întinse, pe când obiceiul era ca acela care se roagă să se plece cu fața la pământ. Aceste prefigurări ale Crucii au o mare capacitate simbolică. Dar și Crucii înseși i se descoperă puterea simbolică, sau mai degrabă îi este regăsită, de vreme ce și religiile păgânismului o cunoșteau deja: cu cele două drepte ale sale, acest semn are o dimensiune cosmică – poziționat pe o suprafață plană-orizontală, el se întinde de la nord la sud, și celălalt de la Orient la Occident, la infinit; ridicat pe verticală, acest semn unește pământul cu cerul, cuprinzând întreaga suprafață a pământului. Tocmai prin aceste figuri și prin însuși conținutul său simbolic va intra Crucea în artă.
Crucea în artă
Începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea, Crucea simplă își face apariția pe unele sarcofage; astfel, de pildă, pe sarcofagul lui Probus (sfârșitul secolului al IV-lea), Hristos este înfățișat în picioare, pe un soclu, având în mâna stângă Legea și în dreapta, ca un sceptru, o Cruce mare, ale cărei brațe sunt scurte și al cărei lemn este decorat cu figuri geometrice: aici Crucea simbolizează puterea și autoritatea. Numai începând cu secolul al V-lea îndrăznesc artiștii creștini să Îl reprezinte pe Hristos pe Cruce; deși primele crucifixuri datează cu mult mai devreme de această perioadă, ele sunt rudimentare ca idee și execuție. În aceeași epocă au fost sculptate și sarcofage, și cutii de fildeș, pe care erau reprezentate scenele Patimii, precum și Răstignirea. De pildă, pe una dintre fațetele unei cutii de fildeș care se află acum la British Museum, datând din 420-430, Hristos Domnul este reprezentat stând pe Cruce într-o poziție dreaptă, având ochii deschiși, deci fiind deja înviat, și este privit de un centurion roman, care recunoaște în El pe Fiul lui Dumnezeu; sub brațul drept al Crucii se află Maica Domnului și Apostolul Ioan. Scena sinuciderii lui Iuda prin spânzurare este juxtapusă acesteia a Răstignirii lui Hristos – pomul este înfrunzit și o pasăre, care își are cuibul în el, își hrănește acolo puișorii: moartea este biruită prin Cruce și viața debordează în jur.
În imperiul devenit creștin, reprezentările Crucii devin omniprezente. O găsim pe monede, pe steaguri (de exemplu pe labarum, care este stindardul imperial conținând monograma lui Hristos, pe care Sfântul Împărat Constantin a introdus-o la puțin timp după victoria sa la Pons Milvius). Aflarea Sfintei Cruci și apariția unei cruci luminoase pe cerul Ierusalimului pe la 350, două întâmplări cu totul minunate, au dat artei religioase un nou avânt. Îndeosebi cel de-al doilea eveniment a făcut ca Crucea să fie împodobită cu culorile vii ale mozaicului, cu strălucirea aurului și a pietrelor prețioase. Există, oare, în afară de materialele prețioase, vreun alt material care să aibă vreo afinitate sau să poată reprezenta simbolic imaterialitatea celor cerești? Prețul nu conta, căci meșteșugarii primeau comenzi de la suverani și de la membrii clasei conducătoare. Exemplul prim de cinstire nemijlocită a Crucii îl dă chiar Împăratul Constantin, care a ridicat o cruce pe culmea Golgotei.
Crucea în poezia religioasă
Unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai poeziei creștine latine din această perioadă este Venanțiu Fortunatus (mort cam pe la anul 600), un italian care a trăit în Galia, prieten bun cu Sfântul Grigorie de Tours. El a scris mai multe poeme de inspirație religioasă, multe fiind în cinstea Crucii, iar două dintre ele, ‘Pange, lingua’ și ‘Vexilla Regis’, intrând și în Liturghia romană. Redăm aici un poem constituind o meditație asupra Crucii, intitulat ‘Despre Crucea Domnului’: ‘Strălucește tare, binecuvântată Cruce pe care Domnul a fost pironit cu Trupul și pe care a spălat rănile noastre cu Sângele Său (…) O, tu, lemn plin de cinste și dulceață, plin de putere prin rodnicia ta, căci pe ramurile tale cresc niște roade atât de noi! Prin mireasma ta cea nouă trupurile putrezite ale celor adormiți se trezesc din adormire și cei care sunt lipsiți de lumina zilei revin la viață. Nimeni nu va mai fi uscat și ars de arșiță, nici de luna cea din toiul nopții, nici de soarele de la amiază, adăstând în răcoarea unui astfel de pom. Răsădită fiind la izvoarele apelor, te înalți strălucitoare și îți întinzi peste tot coroana ta împodobită cu o floare nouă și neprihănită; o viță-de-vie stă agățată între brațele tale, și din ea curg vinuri prea dulci, care au culoarea cea roșie a sângelui’. În acest distih elegiac, poetul nu evită să numească Crucea, să folosească mai multe elemente simbolice, să introducă și câteva elemente teologice (Domnul S-a răstignit ‘în trup’ – împotriva docheților; ‘roadele noi’ ale Crucii sunt altele decât cele mâncate de Adam și Eva, și aduc mântuirea), totul într-o poezie vizuală, la care concură simbolismul culorilor, al luminii, al miresmelor și al diferitelor senzații, tactile sau gustative, într-o bogăție luxuriantă de amănunte, specifică epocii.
Crucea, semnul bogăției de har
După ce a fost respinsă, lăsată la o parte cu bună-știință, din pricina faimei sale negative în Antichitate, fiind considerată doar în latura sa de instrument al supliciului, creștinismul valorifică sensul Crucii atât în poezie, cât și în artă, Crucea fiind reprezentată în aceste două domenii, mai întâi cu reținere, apoi cu tot mai multă îndrăzneală. În a doua jumătate a secolului al IV-lea și îndeosebi în secolele al V-lea și al VI-lea, artiștii și poeții o reprezintă preamărind-o, dându-i o mult mai mare importanță și atenție și făcând din ea un obiect de artă. Aceștia o celebrează conformându-se principiilor esteticii timpului lor, care prevalează în arta creștină, fie că este vorba de cea figurativă sau de literatură. În primele secole, creștinii aveau drept ideal un stil simplu, chiar sărăcăcios, potrivit modelului umilinței și al sărăciei trăite și propovăduite de Hristos. Mai târziu, se impune ideea că nimic nu este prea frumos sau prea abundent pentru Dumnezeu, și tocmai ceea ce este bogat, prețios are o mai mare afinitate cu nesfârșita bogăție a lui Dumnezeu decât ceea ce este banal și mediocru. Acest lucru explică parțial folosirea materialelor prețioase, precum și o estetică pe care o putem numi ‘cumulativă’ sau estetică de ‘continuă încărcare sau îmbogățire’. Estetica târzie se distinge, și ea, mai ales prin gustul pentru alegorie și simbol. Influența lui Plotin și a neoplatonismului se conjugă cu aceea a Scripturilor, pentru a face să se înțeleagă că dorința aprigă a oamenilor din acele timpuri de a percepe divinul prin intermediul realităților sensibile nu este o dorință nebunească, căci prin intermediul vizibilului putem atinge invizibilul. Pentru creștini, lumea, creată fiind de Dumnezeu, poartă cu necesitate marca Creatorului: mai mult, Dumnezeu S-a întrupat, și moartea pe Cruce este cea mai evidentă arătare a Întrupării. În afară de asta, Scriptura este plină de figuri, adică de fapte, de ființe sau de lucruri, care îi dezvăluie credinciosului în căutare semnificația lor spirituală. În ultimele secole ale epocii patristice și chiar dincolo de acestea, teologii, artiștii și poeții au vrut să treacă de la vizibil la invizibil și să întrevadă frumusețea Crucii prin bogăția și strălucirea reprezentărilor ei simbolice sau alegorice. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 27 martie 2011)
