Scriu aceste rânduri înainte de 27 octombrie, sărbătoarea propriu-zisă a Sfântului Dimitrie cel Nou, când racla cu moaștele cuviosului se afla încă în catedrală. Pelerinajul la Sfântul Dimitrie începuse cumva, fiindcă într-una din diminețile premergătoare praznicului lumea stătea deja la rând să se închine. Erau oameni sosiți din alte părți, nu bucureștenii care vin de obicei zilnic la biserica de pe Dealul Patriarhiei. Am intrat și eu în șirul de credincioși care așteptau cu răbdare să-l salute pe sfântul grabnic ajutător celor în nevoi. Deși nimeni nu scotea nici un cuvânt, totuși oamenii de dinaintea mea mi-au vorbit. Mi-au vorbit prin gesturile lor liniștite, prin cumințenia lor, prin așezarea lor duhovnicească, mi-au vorbit prin tăcerea lor.
Atitudinea lor era cea care-l caracterizează pe adevăratul închinător, pe omul autentic al lui Dumnezeu. Pe omul liber, care, neconstrâns de nimic altceva decât de iubirea lui Hristos, recunoaște în ceea ce observă și trăiește puterea și bunătatea lui Dumnezeu. Oamenii de lângă mine nu vedeau pelerinajul așa cum este transmis de media comercială, fie ziare sau televiziuni. Pentru ele, aceste sărbători nu sunt decât prilejuri ca Biserica să adune oameni creduli, naivi, de la care să strângă cât mai mulți bani. Descrierea făcută de media profană e departe de ceea ce înseamnă pelerinajul. Nu așa i-am simțit eu pe oamenii care se închinau cu evlavie la moaștele Cuviosului Dimitrie. Nu. I-am văzut pe oamenii aceștia ca pe un șir lung, lung de credincioși, contemporani în duh cu cei care viețuiau atunci când ieșea sfântul purtat în raclă pe Podul Mogoșoaiei și se făcea alai, iar domnul țării cu întreg divanul său, cu boieri și domnițe, veneau să sărute mâna sfântului.
Percepția greșită a multor jurnaliști de astăzi în relatarea corectă a evenimentului bisericesc respectiv îmi aduce aminte de o întâmplare adevărată, petrecută la Mănăstirea Neamțului. O echipă de pictori bisericești a fost chemată să restaureze acolo vestita icoană a Maicii Domnului. Nimeni din cei implicați în operațiunea de restaurare nu a fost impresionat peste măsură de cunoscuta icoană. Îi tot dădeau înconjur, neînțelegând cinstirea de care se bucura icoana. Conducătorul echipei de zugravi a îndrăznit chiar să spună că icoana n-ar avea vreo valoare deosebită. Lângă ei, în acel moment era un copil care, auzind aceste cuvinte lipsite de respect cu privire la lucrarea iconografică pe care o studiau, înainte de a începe restaurarea, le-a spus puțin indignat: „Voi nu vedeți nimic special în această icoană. Și asta pentru că nu așa se privește o icoană. În fața ei se stă doar în genunchi”. Cuvintele copilului i-au pus pe gânduri pe pictori. Echipa a ieșit din biserică, unde a rămas doar coordonatorul restauratorilor. S-a așezat în genunchi și a privit spre icoană. Din ochii lui au început atunci să izvorască lacrimi de umilință.
Tot așa și în cazul pelerinajului, ajungem mai bogați în harul dumnezeiesc dacă ne apropiem cu smerenie de moaștele sfinților.
Întâlnirea celor prezenți în fața moaștelor Cuviosului lui Dumnezeu Dimitrie, așa cum am trăit-o eu, le bucura fețele și sufletele. Parcă pentru o clipă oamenii uitaseră că trăiesc într-o țară unde mulți sunt desconsiderați, unde demnitatea de om este adesea călcată în picioare, unde respectul față de natură este neglijat, unde viața nu mai are prea multă valoare. M-am bucurat să intru în acest rând și i-am cules pe cei din jur ca-ntr-un buchet. Era buchetul lui, al Cuviosului, adus lui Dumnezeu ca mulțumire pentru harul facerii de minuni dobândit de la El, har revărsat acum peste cei veniți la sărbătoare.
Am plecat din catedrală alt om. Mi-am dat seama că nu e loc pentru deznădejde, ci pentru bucurie. În capitolul 52 din proorocia lui Isaia, la versetul 7, profetul vechi-testamentar spune prin glasul solului de veste bună, a trimisului de pace care dă de știre mântuirea, următoarele cuvinte adresate Sionului: „Dumnezeul tău este împărat!”
Dacă știm că Biserica este Sionul, iar sfinții sunt casnicii lui Dumnezeu, cine mai are a se teme de cineva, aflându-se în casa Împăratului? (Articol semnat de Augustin Păunoiu și publicat în săptămânaul „Lumina de Duminică” din data de 3 noiembrie 2013)
