Numele starețului isihast Vasile din Munții Buzăului este legat de cea mai iubită ctitorie a sa, Mănăstirea Poiana Mărului, care a generat începând cu secolul al XVIII-lea o adevărată mișcare duhovnicească, având în centru rugăciunea inimii și experiența harului Duhului Sfânt. Mănăstirea mărturisește și astăzi că oricine dorește să-l caute pe Dumnezeu și să se unească cu El trebuie să se afunde adânc în singurătate și liniște.
La fel ca în epoca Sfântului Vasile de la Poiana Mărului, numeroși credincioși sunt preocupați astăzi de practica rugăciunii inimii. Ceea ce înainte se învăța prin ucenicia duhovnicească pe lângă un stareț sau părinte duhovnicesc, astăzi se poate afla din numeroasele cărți cu conținut duhovnicesc, prin care oricine poate deprinde sfintele nevoințe ale desăvârșirii. Pentru cei care iubesc literatura filocalică, Mănăstirea Poiana Mărului oferă prilejul unei întâlniri duhovnicești cu istoria ei trecută și cu figura legendară a starețului Vasile, ctitorul și părintele ei duhovnicesc, care și astăzi veghează asupra acestor locuri. Sfintele lui moaște sunt tăinuite și astăzi în mormântul său, pierdut undeva prin curtea mănăstirii. Starețul Vasile a venit în anul 1724, împreună cu mai mulți ucenici din Ucraina și Rusia, și s-a așezat la Mănăstirea vrânceană Dălhăuți, unde sub ocrotirea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului a renăscut viața duhovnicească de aici. Viața Mănăstirii Dălhăuți era centrată pe rugăciunea inimii care era rostită neîncetat, pe experiența negrăită a harului Duhului Sfânt și pe cunoașterea sfaturilor părinților duhovnicești pentru conducerea sufletului către Dumnezeu. Când obștea de la Dălhăuți a sporit atât de mult, starețul s-a retras în Munții Buzăului și împreună cu 12 călugări, după numărul Apostolilor, a înființat o nouă lavră, în locul numit Poiana Mărului. Aici, starețul Vasile a compus o Filocalie proprie, din mai multe cuvântări ale sale la cărțile lui Grigorie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Isihie Sinaitul, Nil Sorski și un Adaos. Din 1730, starețul Vasile a viețuit la Poiana Mărului până la moartea sa din 25 aprilie 1767. Biserica ridicată de stareț cu ajutorul domnitorului Constantin Mavrocordat și corpul de chilii au ars în aprilie 1771, în timpul operațiunilor războiului ruso-turc din anii 1768-1774.
‘Al doilea munte sfânt se găsește la Poiana Mărului’
O adeverință din 13 mai 1771 ne arată că ‘la leat 1771, aprilie 14, s-a întâmplat din primejdie de s-au aprins sfântul schit acesta și au ars nu numai sfânta biserică, ci și odoare, sfinte vase și chiliile dimprejur până la fața pământului, și toate hrisoavele și cărțile pe care le avea sfântul schit’. Cu ajutorul unor boieri și domnitori au fost ridicate o nouă biserică de lemn, închinată Nașterii Domnului, și o biserică mai mare care dăinuie și astăzi, cu hramul ‘Tuturor Sfinților’. Ambele lăcașuri au inscripții slavone și icoane de factură rusească. În 1806, ieromonahul Chiriac Râmniceanu scria că aici este ‘obște de ruși minunați’, iar în anul 1833 se menționa că la Poiana Mărului viețuiau ‘102 părinți călugări’. ‘Nesupărat și nesupus undeva, slobod și stavropighian, schitul era neînchinat și de sine stătător, regula de viață monahală era aspră, sihăstrească: femeile nu intrau în incintă, nu se mânca deloc carne; brânză, lapte și pește se gusta doar sâmbăta și duminica’. O însemnare de la Athos arăta că ‘al doilea munte sfânt se găsește la Poiana Mărului’. După 1853-1854, schitul începe să decadă și, din cauza mai multor abuzuri, la începutul secolului XX, nu mai exista nici un viețuitor aici. În lucrarea ‘România pitorească’ a lui Alexandru Vlahuță, apărută în 1901, este pomenită și Mănăstirea Poiana Mărului. Povestitorul relatează convorbirea cu schimnicul Sofronie, de 80 de ani, care trăia singur în pustietatea prăpăstioasă a Muntelui Găvanu, într-o ‘cocioabă, adevărată vizuină’, rupt cu totul de lume. Primul lucru a fost să-i întrebe pe drumeți cine mai domnește în țară, apoi le-a spus că ‘înainte de a veni aici a fost călugăr la Poiana Mărului – schit ascuns în mijlocul pădurii care îmbracă până jos malul drept al Râmnicului’. El le-a vorbit cu dor de curțile și de bisericile de acolo ‘și a dat să plângă, dar ochii lui nu mai aveau lacrimi, a oftat adânc și cu multă jale a zis: ‘Cântă cucul la Poiana Mărului”. Aceasta este ultima amintire despre un călugăr de la această mănăstire. După 1990, viața monahală de aici a înflorit Biserica cu hramul ‘Duminica Tuturor Sfinților’, singura care mai există a fost restaurată și au fost construite și chilii pentru viețuitori și un paraclis cu hramul ‘Sfântul Prooroc Ilie’. Pictura din biserica schitului are și o particularitate care o face să fie unică. Pe turla principală, sub icoana Mântuitorului Iisus Hristos Pantocrator, sunt pictați, în locul scenelor obișnuite, mai mulți sfinți cuvioși ai Bisericii Ortodoxe așezați pe mai multe rânduri.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 25 aprilie 2012)
