CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) (Luca 13, 10-17)
Omul n-a mers spre descoperirea semnificației curate a creației, spre descoperirea transparenței ei pentru Dumnezeu, deci nici spre descoperirea tainei spirituale a sa și a semenilor săi, care îl putea ajuta să descopere adâncimile lui Dumnezeu cel personal. El a fost ispitit să rămână la suprafața naturii sale, să se mulțumească cu satisfacerea plăcerilor pe care i le dă suprafața pur materială a lumii. El a rămas la folosirea trupească a naturii, care îi oferă niște plăceri pe care le socotește bune, când de fapt ele îi aduc urmări rele, și-a scos trupul de sub puterea spiritului, și deci a rămas la treapta de descompunere a lui, și chiar la moartea lui. El a lăsat deci acoperită natura ca „pom al vieții”, văzând-o numai ca „pom al cunoștinței binelui și răului”. Aceasta l-a scos din legătura conștientă cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, din adevărata raționalitate imprimată de El creației și ființei omului, ca și din sentimentul filial față de Dumnezeu, din conștiința, întreținută în el de Fiul, că lumea îi este dăruită de Tatăl ceresc, și din bucuria de acest fapt, dăruită de Duhul. Această împătimire, egoistă și oarbă, de suprafața pur materială a lumii a adus și o tot mai mare divizare și luptă între oameni. Chiar Adam și Eva dau vina unul pe altul pentru căderea lor din viața spirituală trăită în comuniune cu Dumnezeu, fapt care a slăbit și comuniunea dintre ei. Această cădere din unirea prin Cuvântul și îndepărtarea de „pomul vieții” echivalează cu scoaterea oamenilor din Rai, din comuniunea cu Dumnezeu și întreolaltă.
Ei au formulat o concepție asupra lumii ca lume de obiecte, a cărei raționalitate superficială poate fi cunoscută și întrebuințată – în tot felul de combinații ale energiilor ei materiale descoperite de ei – doar spre folosul lor pur trupesc. Ei și-au închipuit că puterea lor asupra naturii depinde exclusiv de ei, sau de niște zei care sunt în fond una cu ei, ca forțe ale naturii de o ființă cu forțele lor. Din acest motiv, au creat opere gigantice, care sunt semne amăgitoare ale puterii lor, ei nefiind conștienți de spiritul lor, prin care pot rămâne în mod real nemuritori. Așa au înălțat turnul Babel și piramidele. Orgoliul manifestat în înălțarea turnului Babel i-a condus până la situația de a nu mai avea aceeași limbă, sau de a nu mai avea cuvintele ca mijloc de unitate, iar cel manifestat în construirea piramidelor, pe cei cu mai mare putere socială și materială i-a condus la chinuirea celor mai mici, robindu-i, practic, în munca de construire a acestor monumente „păstrătoare” ale trupurilor lor.
Dar Cuvântul lui Dumnezeu a continuat, în același timp, să-Și manifeste puterea Lui în unii oameni, pentru a pregăti omenirea să primească pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, ca prin El să părăsească alipirea la suprafața materială și superficială a lumii, și să caute – prin trupul curățit de împătimirea față de cele materiale și prin natura văzută în adâncimea ei spirituală de „pom al vieții” – transfigurarea ei și a trupului și unirea cu Dumnezeu. Întrucât căderea omului a venit prin creșterea poftelor trupești, care-și caută satisfacerea printr-o natură văzută numai în suprafața ei materială, devenită opacă, ridicarea lui din această stare nu putea veni decât printr-o detașare de această suprafață exclusiv materială a lumii, printr-o adâncire în ea ca „pom al vieții”, prin care se reface unirea lui cu Dumnezeu. Dar trupul nu putea ajunge la această putere decât numai asumat de Însuși Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, în Care se trăiește ca trup al însuși Ipostasului dumnezeiesc al Fiului, Ce și-a pus pecetea raționalității și filiației Sale în el, la creație. În această calitate, Cuvântul poate reface și întări la maximum, în trupul asumat de El însuși ca Persoană, raționalitatea acestuia.
Pregătirea pentru această înțelegere a căii spre mântuire o va face Cuvântul lui Dumnezeu cu conlucrarea unora dintre oameni, ba chiar cu a unui popor întreg, poporul ales. Ea este preînchipuită, oarecum simbolic, de detașarea lui de lumea aceasta „egipteană” și de eliberarea de robia ei prin trecerea, printr-o pustie, spre țara unde va sluji liber lui Dumnezeu și va trăi în deplina unitate a credinței, sau a legăturii cu El și între ei. Ei se vor dezlipi, printr-o asceză anevoioasă, de robia egipteană care le produce plăcere prin „căldările ei cu carne”, mișcându-se într-o pustie patruzeci de ani, ceea ce simbolizează toată viața matură a unui om, pentru a ajunge în pământul veșnic al făgăduinței, sau în Canaan. Faptul că Cel ce ocrotește ieșirea aceasta simbolică a poporului evreu din atașarea la lume este Cuvântul, și că El îl va scăpa de moarte prin jertfa Sa, se arată în simbolul mielului pascal. El se prevestește pe Sine mai lămurit, ca Mântuitor viitor, prin cuvintele comunicate prin Proroci. Omenirea este pregătită pentru primirea Lui ca om prin revelația Vechiului Testament, care este opera lui Dumnezeu prin Cuvântul. Acesta Se va face de fapt om, luând trup prin care va practica cea mai desăvârșită asceză a detașării de lume, ca să poată reveni ca om în Rai, dar nu ocolind moartea, ci biruind-o prin suportarea ei, ca ultimul act al detașării de lumea ca „pom al cunoștinței”, pentru a intra în viața veșnică, fără de moarte, prin învierea cu trupul.
Fiul lui Dumnezeu cel înviat, după o astfel de viață dezlipită de lumea superficială, va ajuta și celor ce se vor alipi Lui să parcurgă acest drum al Lui, ca să treacă prin moarte cu sufletul în Rai, iar la sfârșitul lumii întregi, în forma ei actuală îngroșată, să învie la viața veșnică și cu trupul, cu întreaga ființă omenească.
Dar unii oameni nu vor accepta această cale a lui Hristos. Și, în general, mulți oameni vor continua să se lase ispitiți, și după venirea Lui, de descoperirea energiilor cosmice și de combinarea lor în noi forme de gigantism, prin care cred că-și ușurează și-și fac mai plăcută viața trupească în lume.
Scopul ultim al creației după cădere: reunificarea în Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Cel întrupat și pregătirea ei prin El pentru aceasta
Din cele spuse s-a văzut că, prin creație, Dumnezeu a dat lumii ca scop unitatea ei în El. După cădere, Dumnezeu urmărește împlinirea aceluiași scop: reunificarea creației în El. Se adeverește astfel că este un scop plin de iubire. Iar ca Dumnezeu să urmărească acest scop, trebuie ca El însuși să fie un Dumnezeu al iubirii, sau să cunoască iubirea în Sine din veci. Din faptul că Dumnezeu este Treime iubitoare de Persoane se explică astfel însăși crearea lumii și scopul creării ei. Dar faptul că este Treime nu-L obligă pe Dumnezeu să creeze lumea, căci aceasta n-ar mai fi cu adevărat iubire, însă o explică.
De aceea, Sfinții Părinți precizează ca scop al creării lumii, și al conducerii ei spre Sine, dorința de a împărtăși lumii iubirea pe care Tatăl o are față de Fiul Său, și ca ființele create conștiente să-I răspundă cu iubirea lor filială, care le vine din alipirea la Fiul Său Unul-Născut făcut om.
Acesta este și rostul pozitiv al timpului. Fără Cuvântul, și mai ales fără Cuvântul întrupat, făcut om ca să-i conducă pe oameni în timp spre iubirea pe care o are El față de Tatăl, timpul n-ar avea nici un rost. Timpul poartă pecetea Cuvântului și va fi asumat de Cuvântul întrupat, spre a-l conduce spre veșnicie, sau spre sfârșitul lui, fără a se pierde cele bune câștigate în decursul lui, ceea ce înseamnă conducerea oamenilor în timp spre veșnicia lor în El. Deci lumea nu numai că a fost creată prin Cuvântul (Cel) dinainte de veci, ci și pentru Cuvântul, Care Se va întrupa ca să adune lumea în veșnica unire cu Sine și, prin Sine, cu întreaga Sfântă Treime.
Lumea, care se compune din natură și oameni, este chemată la aceasta. Natura inconștientă e făcută pentru oameni, iar oamenii, pentru a urca în comuniunea filială cu Dumnezeu cel în Treime, prin adunarea lor în Fiul Tatălui. Natura e făcută pentru oameni, ca ei să fie ajutați de ea să urce în comuniunea între ei și cu Dumnezeu, dar și ca ei să o ridice și pe ea la treapta unui tot mai vădit mediu transparent al lui Dumnezeu. Fără om, natura n-ar avea nici un rost și n-ar avea nevoie nici de un timp, cu sens progresiv, pentru a crește în unirea cu Dumnezeu. N-ar exista decât un timp al repetiției monotone. În urcușul lui spre Dumnezeu, în vederea creșterii lui spirituale, omul este ajutat de natură. El e cel ce adună din ea sensurile originii ei de la Dumnezeu și o folosește ca mijloc al comuniunii tot mai sporite cu semenii săi, fapt care-l ajută să crească și în comuniunea cu Dumnezeu – Izvorul iubirii dintre oameni.
Umanul e chemat să urce în mod conștient și liber, condus de Înțelepciunea ipostatică – Care e totodată Fiul lui Dumnezeu -, până la a fi făcut umanul Persoanei Lui, prin faptul că El Se face om între oameni, rămânând și Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu. Omul este coroana creației mai ales întrucât Însuși Fiul lui Dumnezeu Se poate face, ca om, o astfel de coroană. Dumnezeu nu creează lumea pentru a o privi de sus și pentru ca ea să-L privească de la distanță, ci pentru ca ea să ajungă, prin umanitatea asumată de El, conținut al vieții Fiului Său, și ca viața dumnezeiască din Fiul Său să devină conținut al ei. Iar Fiul Său adună în Sine, ca om, toată creația, și actualizează în omul unit cu Sine calitatea lui de coroană a creației.
Omul este creat ca viața lui să devină viața lui Dumnezeu Cuvântul. Viața lui, care unește spiritul cu materia, devenind viața omenească a lui Dumnezeu Cuvântul, devine a Lui și lumea materială, mediu de manifestare al Persoanei dumnezeiești.
Am văzut că însăși observația imprimă subiectivitatea sau puterea spirituală a omului în mișcarea naturii. Nu e greu deci de admis că natura poate fi dusă, de oameni puternici în duh, spre transfigurarea ei prin Dumnezeu Cel lucrător în ei. Dar numai în Hristos și prin El, Dumnezeu lucrează deplin în umanitate.
Numai pentru că omul are nevoie de o creștere spirituală pentru unirea cu Dumnezeu – pentru că nu a fost emanat dintr-o desăvârșire asemenea Lui, sau într-o nedesăvârșire de nedepășit -, are timpul (cu) un sens sau (cu) un rost. Altfel, timpul nu ar avea nici un sens sau rost. Și întrucât creșterea spirituală a fiecărui om e legată de natură și de semenii săi, s-a dat întregii creații un timp. Și fiecare om e adus de Dumnezeu Cuvântul la existență într-un timp deosebit al lui, în care să poată crește ca persoană deosebită în alt moment al istoriei, și în legătură cu alte persoane, și pregătit de alți predecesori. Toate aceste timpuri personale sunt încadrate într-un timp al lumii ca întreg, în care fiecare om își are locul lui, cu responsabilitatea și îndatoririle lui, care se leagă într-un întreg al istoriei, și fiecare va avea să răspundă în ce măsură a contribuit la înaintarea ei în bine sau la buna înțelegere între oameni, sau în rău, în divizarea irațională dintre oameni, adică la conducerea ei spre adunarea în Ipostasul Cuvântului sau Rațiunii ipostatice a lui Dumnezeu, sau contrar acestei adunări, după ce Acesta a venit în întâmpinarea și în ajutorul nostru, făcându-Se om între oameni, sau partenerul nostru de dialog la nivel intim și egal, având puterea de a ne înălța la nivelul îndumnezeit pe care l-a imprimat umanității asumate de El. În acest scop, Dumnezeu l-a creat pe om ca partener posibil al Lui, pentru ca El să poată lua loc între oameni, ca să-i poată ridica prin har la îndumnezeire. Și, în legătură cu omul, a creat toată natura materială capabilă de a fi purtată de El, transfigurată de El, făcută mediu străveziu de manifestare a Lui; dar nu dintr-o necesitate a Lui, ci dintr-o iubire așa de mare față de creație, încât a fost în stare să Se facă El Însuși purtătorul ei, făcând-o mediu comunicabil al Lui.
Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul, după căderea ei sau după slăbirea legăturii ei cu El, care însă nu a încetat cu totul, tot prin El o conduce ca să poată primi pe Cuvântul întrupat în maximă intimitate cu oamenii, ca Acesta să scape pe oameni de moarte și să-i unească cu Sine, ducându-i la îndumnezeirea după har și la viața veșnică întru desăvârșire. În aceste roluri Îl prezintă Sfântul Apostol Pavel pe Cuvântul întrupat la plinirea vremii, atunci când scrie: „Precum întru El ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (Efeseni 1, 4).
Dar aceasta, iarăși, nu înseamnă că, dacă Tatăl a născut din veci pe Fiul Său, a trebuit să creeze numaidecât lumea. Ba, odată ce a creat-o, nici măcar n-a trebuit numaidecât să Se și întrupeze Fiul Său. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune direct că, dacă lumea n-ar fi căzut, Dumnezeu ar fi dus-o în alt mod la unirea definitivă cu El, odată ce a fost unită prin creație cu Fiul și Cuvântul Său. El zice: „Căci trebuia ca, odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemenea Lui (prin aceea că avem prin împărtășire trăsăturile exacte ale bunătății Lui și a plănuit dinainte de veacuri să fim în El), să ne și ducă la acest sfârșit prea fericit, dându-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale; dar omul, refuzând acest mod prin reaua întrebuințare a puterilor naturale, ca să nu se îndepărteze de Dumnezeu, înstrăinându-se, trebuia să introducă alt mod, cu atât mai minunat și mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce e mai presus de fire e mai înalt decât ceea ce e după fire. Și acest mod e taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toți. „Căci dacă (testamentul) cel dintâi ar fi rămas fără prihană – zice Apostolul – nu s-ar mai fi căutat loc pentru al doilea” (Evrei 8, 7). Și, de fapt, este vădit tuturor că taina ce s-a săvârșit în Hristos la sfârșitul veacurilor este dovada și urmarea greșelii protopărintelui de la începutul veacurilor.” 1
Deci, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, Sfinții Părinți cugetă, în concret, la situația lumii căzute, punând în legătură întruparea cu crearea lumii. La situația aceasta cugetă ei, când văd întruparea condiționată, dinainte de veci, de existența unei Fecioare preacurate și de jertfa pe care avea să o aducă Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat.
Cu precizările acestea, se poate spune că gândirea dinainte de veci a lui Dumnezeu la lume și la timpul și la crearea ei e legată de Cuvântul lui Dumnezeu, de întruparea Lui, de adunarea lumii în Hristos Cel înviat și, prin aceasta, de relația noastră filială cu Tatăl în Duhul Sfânt. Hristos este, în calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, „Viața” și „Lumina” desăvârșită și veșnică a lumii, spre care e condusă de El. El e „Calea” prin care înaintăm și ținta căii, sau „odihna” veșnică și fericită a plenitudinii, spre care sunt conduși cei ce se alipesc de El prin credință. Fără El, lumea n-ar avea nici un înțeles. Cine nu știe de El umblă într-un întuneric total: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12). Acela, socotind că se va topi în esența lumii, nu vede și nu va vedea nici un sens al existenței lui. Iar declarându-Se El însuși „odihna” veșnică a tuturor, zice: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Numai o persoană odihnește cu dragostea ei; și numai Persoana care are în Ea dragostea și viața desăvârșită poate odihni deplin și veșnic pe toți cei ce vin la Ea. Mântuitorul spune că această odihnă constă în a-L avea pe Dumnezeu ca Tată; dar eu nu-L pot avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu-L am pe Fiul Lui ca Frate. Iar aceasta ni S-a făcut El, întrupându-Se: „Toate Mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu cunoaște pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul și cel căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Cine nu a cunoscut pe Hristos ca Fiu al Tatălui ceresc nu-L poate cunoaște pe Tatăl ceresc ca Tată, deci nu poate ajunge la odihna în El.
Oamenii nu pot găsi „viața” fără sfârșit, deci „odihna” de frământările și îndoielile lor cu rost și fără rost, decât în Tatăl – ca Izvorul nesfârșit a toată „viața”, sau Izvorul iubirii. Numai Tatăl unește în Sine izvorul vieții nesfârșite cu izvorul iubirii nesfârșite. Iar în El nu putem ajunge și nu ne putem simți fericiți decât în calitate de fii. Iar calitatea aceasta n-o putem dobândi decât în unire cu Fiul Lui Unul-Născut, făcut om.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a văzut progresul ființelor conștiente create în înaintarea, de la „existența” ce li s-a dat de Dumnezeu, la ținta ei: „existența fericită”, sau „existența veșnic fericită”2. Dar existența nu poate deveni bună decât în relație cu alte persoane. Iar „veșnic bună” nu poate deveni decât ca persoană eternizată în relație cu o comuniune de Persoane eterne prin Sine, adică (în relație) cu Sfânta Treime. Această aspirație a persoanei umane e o dovadă că există Persoane eterne prin Sine și în fericită comuniune desăvârșită, Care pot crea și alte persoane care să voiască și să poată deveni veșnic bune, în relație cu Ele, dar și întreolaltă. Ca să se iubească și ele între ele cu o iubire veșnică, trebuie să se poată bucura de iubirea unor Persoane care au în Sine, din veci, iubirea desăvârșită între Ele. Dar la iubirea Persoanelor eterne și, prin ea, la iubirea persoanelor umane ajungem prin Hristos, Care e una din Persoanele comuniunii iubitoare eterne Ce S-a făcut om, aducând acea iubire și în relație cu persoanele umane create. Căci El a umplut de iubirea Sa eternă față de celelalte două Persoane divine și umanitatea pe care Și-a făcut-o proprie. Prin ea a arătat această iubire a Sa, ca Persoană divină, și în relația cu cei dintre care s-a făcut unul după firea asumată, încălzindu-ne și pe noi de iubirea Lui față de Celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi și față de oameni. Prin aceasta, Hristos a devenit Persoana care a extins iubirea dintre Persoanele divine – ca iubire între El, ca Persoană divină devenită și umană, și Celelalte două Persoane divine – și între Ea și persoanele umane. Aceasta este „odihna” spre care conduce pe toți cei ce se alipesc Lui.
Că lumea e creată pentru Hristos și prin El, pentru iubirea între oameni și Sfânta Treime și între ei înșiși, pentru că există Fiul Tatălui din veci, Care se va face om, sau pentru că Sfânta Treime vrea să extindă iubirea dintre Persoanele Ei și la oameni, deci și între ei înșiși și între ei și Ea, o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în următoarele: „Aceasta este taina cea mare și ascunsă. Aceasta este ținta fericită (sfârșitul) pentru care s-au întemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, cugetat mai înainte de începutul lucrurilor, pe care, definindu-l, spunem că este ținta finală mai înainte cugetată pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre această țintă finală privind, Dumnezeu a adus la existență ființele lucrurilor. Aceasta este cu adevărat ținta finală a Providenței cu privire la cele providențiate, când se vor aduna (recapitula) în Dumnezeu toate cele făcute de El. Aceasta este taina care îmbrățișează toate veacurile și descoperă sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, Care există de infinite ori infinit înainte de veacuri. Iar Vestitor (înger) al lui S-a făcut Însuși Cuvântul ființial al lui Dumnezeu făcut om. Căci Acesta a dezvăluit, dacă e îngăduit să spunem, însuși adâncul cel mai dinlăuntru al bunătății părintești și a arătat în Sine sfârșitul pentru care au primit făpturile începutul existenței. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit începutul existenței toate veacurile și cele aflătoare înlăuntrul veacurilor începutul existenței și sfârșitul în Hristos. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată și rânduită unirea hotărniciei (definitului) și nehotărniciei (indefinitului), a măsurii și a lipsei de măsură, a mărginirii și a nemărginirii, a Creatorului și a creaturii, a stabilității și a mișcării. Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos, Care s-a arătat în timpurile cele din urmă, aducând prin ea împlinire hotărârii celei de mai înainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se mișcă după fire să găsească odihna în jurul Aceluia care este după ființă cu totul nemișcat, ieșind din mișcarea față de ele înseși și una față de alta; de asemenea, ca să primească prin experiență cunoștința trăită a Aceluia în Care s-au învrednicit să se odihnească, cunoștință care le oferă posesiunea fericită, neschimbată și statornică a Celui cunoscut de ele.”3 Sfârșitul spre care sunt duse toate în Hristos este una cu îndumnezeirea lor, sau cu ridicarea lor peste insuficiențele pentru a căror depășire le e dat timpul. Iar „îndumnezeirea, ca să spun pe scurt, este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor, și a celor din timp și din veac. Iar concentrarea și sfârșitul timpurilor și veacurilor și a celor din ele este unirea nedespărțită a începutului adevărat și propriu cu sfârșitul adevărat și propriu în cei mântuiți”.4
* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om, Editura Basilica, București, 2013, pp. 528-540. (Titlul și sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”)
note
1 Ambigua, cap. 7 k, pp. 143-144.
2 Ambigua, cap. 7 b, p. 106 (text și n. 30).
3 Răspunsuri către Talasie, 60, Filocalia, III, pp. 372-374.
4 Răspunsuri către Talasie, 59, Filocalia, III, p. 361.
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 8 decembrie 2013)
