‘Când Mihail Voevod, domnul Țării Ungrovlahiei, a venit în orașul capitală ce se numește Alba Iulia și a voit să construiască acolo o biserică ortodoxă. Dar preoții și cetățenii și toți nobilii fiind de legea latină, nu-i permiteau lui să construiască, numindu-se pre sine drept măritori, nevoind să aibă în orașul lor biserică de altă lege.
Domnul le-a zis: ‘Voi nu sunteți mărturisitori ai credinței celei drepte, căci nu aveți darul Sfântului Duh în Biserica voastră’; iar ei spuneau: ‘Noi suntem dreptcredincioși, avem puterea cea adevărată a darului Duhului Sfânt’.
Ei voiau să dovedească aceasta în ceartă de cuvinte, iar nu dovezi. Iar el zicea: ‘Nu în ceartă, ci cu fapta voiesc să dovediți… Cearta de cuvinte este o osteneală fără de sfârșit, dar, afară de ceartă, noi vom putea să dovedim că, cu ajutorul lui Dumnezeu, celui ce ajută curând’.’
Fragmentul de mai sus face parte dintr-o vestită istorisire, consemnată de mitropolitul Petru Movilă, referitoare la modul în care domnul Mihai Viteazul a reușit să-i convingă pe nobilii catolici ai Ardealului să permită construirea bisericii și Reședinței mitropolitane ortodoxe din Alba Iulia. Aidoma profetului vetero-testamentar, ce a chemat focul din cer asupra jertfelor acoperite de apă, Mihai dovedește, chiar în mijlocul catedralei catolice din Alba Iulia, că apa sfințită de preoții ortodocși s-a păstrat intactă după 40 de zile, spre deosebire de apa sfințită de preoții catolici care, spune istorisirea, ‘pe dată te respingea, și toată biserica s-a umplut de putoare, încât s-au spăimântat toți latinii’.
Actul concret al minunii divine este unul esențial în istoria creștinismului, dovedind, mai puternic decât orice, realitatea și forța lui Dumnezeu, dincolo de ‘osteneala fără sfârșit’ a cuvintelor, prin intermediul cărora adesea oamenii construiesc hățișuri spre a rătăci adevărul. Evident, există ‘cuvântul cu putere multă’, cuvântul inspirat de divinitate, care luminează și dă sens, dar care a mers adesea alături de minunea care vindecă, convinge sau salvează, așa cum aflăm de exemplu din Faptele Apostolilor.
Faptul că minunea apei din vremea lui Mihai Viteazul este consemnată de marele ierarh Petru Movilă, alături de o listă impresionantă de alte asemenea evenimente, nu era un lucru întâmplător. În secolul al XVII-lea, Ortodoxia, slăbită și așa de puterea otomană, era asaltată de Reforma protestantă și de Contrareforma catolică. Acest lucru s-a tradus prin încercările de calvinizare a românilor ortodocși din Transilvania sau prin ‘unirea’ de la Brest a ortodocșilor ruteni sub patronajul regilor catolici polonezi.
În fața resurselor enorme puse la bătaie de adversari, ortodocșii ‘de frontieră’ au avut în primul rând la îndemână arma ‘încredințării’, a convingerii că Ortodoxia înseamnă cu adevărat ‘calea, adevărul și viața’. De fapt, așa se întâmplă în vremurile ‘călduțe’: sfinții mor neștiuți, icoanele par să nu mai facă minuni. În schimb, în momente de criză, există o frenezie a căutării și a consemnării actului sau gestului care mărturisește și convinge.
Din acest motiv, în secolul al XVII-lea, cresc în mod exponențial mărturiile despre minunile făptuite de icoane ale Maicii Domnului aflate pe pământ românesc.
Maica Domnului, ocrotitoarea
Din anul 626 d.Hr., de când locuitorii Constantinopolului au plimbat pe zidurile marii cetăți asediate de avari icoana Maicii Domnului, făcându-le astfel inexpugnabile, există ‘încredințarea’ că Maica lui Dumnezeu este ocrotitoarea celor dreptcredincioși, fapt exprimat prin minunatul Imn acatist compus de Roman Melodul. Ulterior, nenumărate mărturii au vorbit despre minunile făcute de-a lungul vremii de icoane ale Maicii Domnului în întreg spațiul ortodox. Aflată din a doua jumătate a secolului al XVI-lea în luptă cu ideile Reformei, care nega divinitatea Fecioarei Maria și respingea cultul sfinților, Ortodoxia a căutat în această perioadă să arate, prin discurs teologic, dar și prin consemnarea actului concret al minunii, că realitatea este cu totul alta.
În 1869 și mai apoi în 1890, eruditul episcop Melchisedec Ștefănescu aborda chestiunea icoanelor făcătoare de minuni din România într-un studiu intitulat Tratat despre cinstirea și închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre icoanele făcătoare de minuni din România ortodoxă. Acest studiu relua într-un fel vechile polemici cu iconoclaștii Reformei, însă se adresa deopotrivă și spiritelor uscate din rândul coreligionarilor, care reduceau credința la morală. Într-o epocă dominată de scepticism sau de credința în progresul științei, episcopul Melchisedec apăra posibilitatea miracolului, care nu este altceva decât exprimarea liberei voințe a lui Dumnezeu în lume.
Dintre aceste icoane făcătoare de minuni, majoritatea acestora erau icoane ale Maicii Domnului. Ulterior, istorici precum distinsul savant Matei Cazacu au identificat în documente mărturii despre alte icoane ale Maicii Domnului de pe teritoriul românesc despre care s-a spus că au făcut minuni. Numărul mare al acestor icoane (peste 20) și răspândirea lor pe întreg teritoriul țării ar justifica pe deplin denumirea de ‘Grădina Maicii Domnului’ ce a fost dată de unii autori României. Pornind de la lucrările istoricilor enumerați, vom prezenta în continuare doar câteva exemple din această serie de icoane binefăcătoare, fără a ne interesa dacă miracolul a fost real sau doar o legendă. Dincolo de această preocupare pozitivistă, este interesantă în primul rând consemnarea gestului de credință a celui care a crezut de cuviință să însemneze ceea ce el a considerat a fi o minune a lui Dumnezeu.
Icoana de la Neamț, purtată de îngeri
Icoana Maicii Domnului de la Neamț a fost dăruită, conform tradiției, de împăratul bizantin Ioan al VII-lea Paleologul lui Alexandru cel Bun în 1424. Este o icoană pictată pe ambele fețe, probabil o icoană de procesiune. Pe o față este pictată Maica Domnului cu Pruncul (de tip Hodighitria), iar pe cealaltă, Sfântul Gheorghe așezat pe un tron cu sabia în mână.
Prima minune a acestei icoane datează din 1654-1655 și a fost consemnată de un cleric ucrainean într-o carte tipărită la Lvov în 1665. Textul a fost tradus ulterior în limba română la Neamț în 1857: ‘Această icoană a prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu s-au arătat în anul 6999, ce este de la Hristos 1491 în pământul Moldovei în monastirea Înălțării Domnului ce se numește Neamțul… Pre această icoană la praznicul Înălțării Domnului, când cu cruci o duc arhiereii și preoții, cu mâinile țiind-o, de multe ori s-au întâmplat fiind în mâinile arhiereilor și preoților de s-au ridicat cum s-ar zmulge din mâinile lor și ar voi să se răpească. Și de acolo i s-au pus nume că să închină șÎnchinătoareaț. Pre care văzându-o, norodul se umilește și se roagă cu umilință lui Dumnezeu. Într-o vreme, făcându-se această litanie cu sfânta icoană împrejurul mănăstirii, când o aducea în biserică s-au smuls sfânta icoană din mâinile norodului și răpindu-se s-au dus însăși în văzduh, și au stătut deasupra amvonului. Și de acolo mergând spre ușile împărătești au intrat în altar. Și înconjurând altarul au ieșit pe ușile celelalte și s-au așezat la al său loc unde pururea stă. Știut să fie și aceasta cum că îngerii cei ce sunt pe lângă Născătoarea de Dumnezeu și îi slujesc ei, i-au purtat prin văzduh icoana Ei. Aceasta s-au întâmplat pe vremea domniei lui Ștefan Gheorghiță al Moldaviei ș1655’.
Vestea minunii a atras la Neamț, printre alții, și pe boierul cărturar Nicolae Milescu, care citește și traduce vechile hrisoave bizantine prin care basileul bizantin dăruia icoana lui Alexandru cel Bun. În secolele care au urmat există numeroase consemnări ale celor care s-au vindecat rugându-se la această icoană.
Icoana de la Golia a vindecat pe voievodul Ștefan
O altă icoană a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni, se păstra la Mănăstirea Golia. Despre această icoană scrie vestitul Paul de Alep: ‘Icoana Maicii Domnului este foarte veche; este o operă de artă; în jurul ei sunt reprezentate cele 24 de icoane ale Acatistului Maicii Domnului; mâinile și brațele Maicii Domnului sunt de aur curat. Doamna șEcaterina, soția lui Vasile Lupuț, a cheltuit mult în cinstea icoanei, căci fiul ei, voevodul Ștefan, căzând bolnav de boală grea, a fost adus înaintea acestei icoane și pe dată s-a vindecat. În cinstea acestei icoane arde neîncetat o candelă de argint aurit’.
Informațiile culese de profesorul Matei Cazacu arată că Vasile Lupu avusese un prim băiat, Ioan, care era născut ‘schilod’ și care, prin urmare, nu putea domni. La rugăciunile sale și ale doamnei Ecaterina către Maica Domnului, cuplul a avut un nou fiu, Ștefan. Drept mulțumire, a fost construită o nouă biserică la Golia (biserica actuală) și au fost îmbrăcate cu aur brațele și mâinile Maicii Domnului de pe icoana de la Golia.
După cum consemnează episcopul Melchisedec, la icoana făcătoare de minuni de la Golia veneau mai ales ‘epilepticii și alienații, care alergau aici spre vindecare prin rugăciune, pentru a cărora primire și întreținere monastirea avea deosebite încăperi’.
Icoana de la Hotin
Timp de secole, cetatea Hotinului a fost hotarul de nord al Țării Moldovei. La sfârșitul secolului al XVII-lea începe un lung război între turci și regatul polon, în care este implicată, vrând-nevrând, și Moldova. Una din consecințele acestui conflict a fost cucerirea Hotinului de către otomani și transformarea regiunii în raia. Ioan Neculce consemnează în cronica sa o minune petrecută în 1672 în bisericuța din preajma cetății, semn al vremurilor grele ce vor urma: ‘Într-acestu anu făcutu-sau și o minune mare, arătare la Hotin, într-o mănăstioară mică ce iaste supt cetate. Au lăcrimat icoana Maicii Precistei, că se rostogoleau lacrimile pe chipul icoanei, de le vedeau toți oamenii. Și pica într-o tipsie ce era pusă supt icoană, de iera de mirare a prăvi arătare și sămnu ca acela, care le au fost adevărat sămnu de pieirea a mulți creștini în Țara Leșească și începătura durerii și stricării țării noastre. Ce de-atunce din an în an tot rău și amar de creștini și pustiire au rămas locurile pre acolo’.
Fundarea Mănăstirii Argeșului
Printre tradițiile legate de construcția măreței biserici a lui Neagoe Basarab, există o legendă populară consemnată de Paul de Alep, care spune următoarele: ‘Pe locul pe care stă biserica fusese odinioară o baltă formată din izvoare și în mijlocul ei s-a descoperit o icoană a Maicii Domnului pe care unul din preoți a venit să o aducă la biserica din oraș, o biserică închinată Sfântului Nicolae, despre care se spune că ar fi prima biserică ridicată acolo.
După aceea, icoana de care am vorbit mai sus s-a reîntors la locul său de altă dată; și Dumnezeu l-a luminat după aceea pe pomenitul Neagoe Voevod care venit atunci în acel loc și a început zidirea acestei biserici aici… Cum locul hotărât pentru biserică era o baltă, după cum am arătat mai sus, el a umplut-o cu pietre și cărbuni’.
Mănăstirea ‘Dintr-un Lemn’
Tot Paul de Alep ne povestește următoarele despre icoana de la Mănăstirea ‘Dintr-un Lemn’: ‘Motivul pentru care i s-a dat acest nume șmănăstiriiț este că, în vremurile vechi, locuia aproape pe aici un pustnic care, deșteptându-se din somn, a găsit o icoană a Maicii Domnului atârnând de un copac și aceasta i-a spus: ‘Dorința mea este ca tu să-mi clădești aici o biserică din acest copac’.
Așadar, pustnicul s-a sculat și a tăiat copacul și a început să clădească din el o biserică frumoasă pe care a acoperit-o și a ridicat-o din lemnul acestui singur copac. Din această cauză ei au numit mănăstirea Dintr-un lemn… și aici s-au întâmplat multe minuni…
A doua zi ne-am urcat și am slujit liturghia în vechea mănăstire de lemn și ne-am închinat icoanei binecuvântate. Lângă biserică se află doi copaci uriași care, după cum se spune, sunt tovarășii celui de-al treilea care a slujit la clădirea bisericii’.
După cum am spus, aici nu am făcut decât să deschidem un subiect vast, care merită cu siguranță noi abordări. Faptul că nu am pomenit de icoanele din Ardeal (vestita icoană a Maicii Domnului de la Nicula și cea de la Rarău) nu se datorează unei simple omisiuni voite, ci pentru că acestea merită, cu siguranță, o tratare aparte, care să țină seama de contextul religios atât de complicat din Transilvania în preajma celui de-al XVIII-lea veac.
Minuni de azi ale icoanei de la Adam
Istoria arată că Mănăstirea Adam a fost construită de cei patru feciori ai căpitanului Adam în anul 1652. Tradiția consemnează însă o dată mai veche, iar legenda despre icoana de la Adam prezintă puternice asemănări cu cele consemnate în cazul Mănăstirii Argeșului sau Dintr-un Lemn.
Aceasta spune că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, un cioban își păștea oile în Codrii Ghenghei. Într-o zi, în fața lui apare ca din senin un ‘călugăr din ținuturi răsăritene’, care i-a arătat o icoană a ‘Maicii Domnului’, făcătoare de minuni, și i-a cerut ocrotire și ‘odihnă’ pentru el și icoană. Ciobanul nu a ezitat și a construit pe acele locuri un mic schit de călugări, unde s-a călugărit la rându-i.
Schitul a căzut rapid în ruină în vremea războaielor cu turcii ale principelui Ion cel Cumplit. Icoana făcătoare de minuni a fost considerată pierdută, până când a fost găsită, după mai mulți ani, într-un stejar. Atunci, mănăstirea a fost refăcută, iar icoana a fost pusă la loc de cinste înaintea altarului, fiind înconjurată de mulțime de preoți și credincioși, devenind până azi una din cele mai cinstite icoane din sudul Moldovei, scoasă periodic pe câmpiile arse de soare pentru a mijloci venirea ploii.
Încheiem acest excurs cu totul parțial cu o minune petrecută în cătunul Pășcani, comuna Vlădești, din fostul județ Covurlui. În vremea aceea, episcop al locului era însuși Melchisedec Ștefănescu, care s-a preocupat direct de caz. Iată câteva fragmente din consemnarea eruditului vlădică:
‘La 15 februarie 1865, pe la orele 12, mergând preotul din popor, anume Atanase Mihail, spre a-și lua ochelarii ce-i uitase în biserică… vede jos icoana Maicii Domnului, răzimată cu fața spre biserică, lăcrimând atât de tare încât se udaseră chiar scândurile de jos’.
Înștiințați de preot, diverși fruntași ai satului au alergat la biserică, toți văzând cum icoana lăcrima ‘drept din luminile ochilor, foarte mult’. Oamenii au lăsat icoana unde au găsit-o și au închis biserica, pecetluind-o. A doua zi, toți locuitorii satului au asistat la deschiderea porților bisericii și au văzut icoana nu unde o lăsaseră ei, ci în dreptul iconostasului, tot lăcrimând. Astfel, a lăcrimat mai multe zile din acea săptămână.
La 21 februarie a sosit protopopul pentru a vedea situația la fața locului. Conform raportului acestuia, la sosirea lui icoana nu mai lăcrima, însă avea ‘sudoare’ pe obraz și pe frunte:
‘În acel timp am șters bine cu bumbac toată icoana și, după trecere de 15 minute, cât a durat paraclisul cel mic al Maicii Domnului, pe la orele 1 și jumătate după-amiază, au început a se ivi din dreptul inimii iarăși sudori’.
Lacrimile icoanei de la Pășcani au încetat la scurt timp, însă ele nu au putut fi explicate. Icoana fusese făcută în 1844 și nu prezenta nici un element care să genereze bănuiala unei înșelătorii pioase. Un bătrân din sat, amintindu-și zugrăvirea icoanei, spunea că trei pictori abia au reușit să redea chipul Maicii Domnului, care nu se lăsa ‘nimerit’. Abia când unul din zugravi și-a exprimat credința că icoana va face minuni, Maica Domnului s-a lăsat zugrăvită. Această istorisire se leagă de cea a icoanei ‘Prodromita’, pictată de zugravul ieșean Iordache Nicolau. Acesta, disperat că nu reușea să redea cum trebuie chipul Maicii Domnului, s-a rugat îndelung și peste noapte a acoperit icoana cu un ștergar. A doua zi, ‘vede cu adevărat că sfintele fețe sunt cu minune dumnezeiască îndreptate, cu bunăvoință și de la sineși săvârșite și pline de dumnezeiesc har’.
În anii lui Melchisedec (1854) s-a mai petrecut o minune, cu icoana de la Mănăstirea Socola, despre care episcopul a publicat un raport complet, care merită să fie tratat aparte. Trebuie subliniat aici doar faptul că în cazul acestui mare cărturar al bisericii noastre, cultura și credința nu au fost deloc două lucruri care să se excludă. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 30 ianuarie 2011)
