Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la sfințirea iconostasului bisericii cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul a parohiei ortodoxe românești din Strasbourg, duminică, 10 aprilie 2011:
Sfințirea iconostasului bisericii Sfântul Ioan Botezătorul din Strasbourg este un eveniment mare, sfânt și binecuvântat, în mod special pentru credincioșii români din acest oraș, care se adună în această biserică pentru a păstra vie flacăra credinței ortodoxe românești și a spori dragostea față de țară și de valorile autentice creștine.
Memorial al istoriei mântuirii și vedere profetică, anticipată, a Împărăției Cerurilor, iconostasul ortodox, numit și catapeteasmă sau tâmplă, nu este un simplu perete despărțitor între altar și naos, sau un element decorativ, artistic, ci are un profund sens liturgic și teologic. Întreaga istorie a mântuirii lumii este rezumată în iconostas, care simbolizează venirea Împărăției lui Dumnezeu spre oameni, pentru ca oamenii să intre în Împărăția lui Dumnezeu.
Ca imagine a Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos, iconostasul arată că Hristos se află, în același timp, în slava din Împărăția Cerurilor, împreună cu sfinții, dar și, întru smerenie, pe pământ, împreună cu oamenii care se roagă Lui.
Astfel, iconostasul nu este un semn de despărțire, ci unul de unire, de comunicare între altar și naos, între cer și pământ, între eternitate și timp, între Creator și creație. Iconostasul este vedere duhovnicească spre Împărăția Cerurilor, pe care credincioșii o pregustă, în arvună, prin Sfintele Taine și mai ales prin Sfânta Euharistie, care se oferă credincioșilor prin ușile împărătești ale Sfântului Altar.
În vechime, iconostasul era foarte puțin dezvoltat, uneori prezentând doar două icoane: a Mântuitorului și a Maicii Domnului. El s-a dezvoltat mai ales după victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului (843), ajungând în secolele XIV-XVI la forma și structura unitară pe care le cunoaștem astăzi, cu mai multe rânduri de icoane.
Expuse într-un muzeu, icoanele cheamă la studiu estetic sau la admirație artistică. Aflate, însă, în biserică, adică în contextul celebrării liturgice și al mărturisirii credinței care le-au dat naștere, icoanele cheamă la rugăciune! În muzeu, icoana ne reamintește de artistul care a făcut-o, în biserică ea ne amintește în primul rând de prezența spirituală a sfântului reprezentat pe ea, mai ales prezența iubitoare și sfințitoare a lui Hristos-Domnul, Care a făgăduit: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfâșitul veacurilor” (Matei 28, 20).
Folosirea icoanelor în cultul ortodox, ca de altfel și a simbolului sfintei Cruci și a altor simboluri liturgice întărește sau intensifică și mai mult caracterul de memorial (pomenire) al celebrării euharistice hristocentrice: „Aceasta să faceți spre pomenirea Mea”(I Cor. 11, 24) – a spus Mântuitorul Iisus Hristos când a instituit Cina cea de Taină sau Euharistia. Atât icoana Cinei de Taină, care se află așezată în partea centrală a iconostasului sau în Altar, amintind de foișorul de sus în care Hristos-Domnul a instituit Sfânta Euharistie, precum și icoana Răstignirii sau Crucea pictată, care se află în spatele Sfintei Mese a Altarului și pe Iconostas, susțin comunitatea liturgică în rugăciune prin memorarea a ceea ce a făcut Hristos pentru mântuirea lumii, deoarece ele reprezintă în culori și imagini același mesaj care este cuprins în cuvântul citit al Evangheliei, încât icoana este forma concentrată și vizibilă a conținutului Evangheliei. Prin urmare, iconografia are o funcție de anamneză sau de memorial liturgic al Persoanei lui Hristos și al actelor săvârșite de El în istorie. Icoana este deci un „aide-mémoire”, un ajutor în aducerea aminte de Hristos-Domnul și de mărturisire a prezenței și iubirii Sale pentru lumea creată de Dumnezeu. Iar această aducere aminte și simțire a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni trezește în credincioși sentimentul de recunoștință și de laudă adusă lui Dumnezeu.
Astfel, iconostasul devine un antidot împotriva uitării iubirii lui Dumnezeu față de lume și o afirmare a prezenței harice a lui Dumnezeu în fața oamenilor. De aceea, credincioșii ortodocși nu limitează prezența icoanelor la biserică, la locașul de cult, ci ei le expun și le cinstesc și în casele lor, deoarece prezența icoanelor în casă îi îndeamnă pe credincioși la rugăciune de laudă, de mulțumire și de cerere către Dumnezeu și Sfinții Lui. Multe case creștine ortodoxe au în colțul dinspre răsărit al camerei de locuit un perete cu multe icoane pe el, un mic iconostas, încât fiecare casă creștină poate fi înțeleasă ca o „ecclesia domestica”, adică biserica de acasă, o prelungire spirituală a bisericii comunități în casa proprie a familiei.
Icoanele amintesc deci Bisericii rugătoare că Hristos este prezent în mijlocul ei (cf. Matei 8, 20; 18, 20). Prezența harică a Sfinților rugători reprezentați pe icoane îi ajută pe credincioși să intensifice viața lor spirituală, să sporească în iubire și bucurie. Icoanele sunt venerate ca ferestre spirituale vizibile ale prezenței nevăzute, harice, a lui Hristos. Icoana nu este Hristos însuși, dar ne amintește că Hristos ne caută aici și acum, și ne pune în legătură de har cu El. De aceea, atitudinea cea mai adecvată a omului în fața icoanei este rugăciunea rostită cu multă credință și dragoste. Icoana este deci apel la rugăciune, iar intensitatea acestui apel depinde de receptivitatea noastră față de lucrarea Sfântului Duh în noi, întrucât numai în Sfântul Duh icoana lui Hristos ne trezește conștiința prezenței lui Hristos lângă noi și ne sensibilizează inima pentru a da un răspuns la întâlnirea cu El. În acest sens, icoana face parte din pedagogia harică a credinței întrucât ea sensibilizează sufletul pentru întâlnirea personală, „față către față” cu Hristos. Icoana evocă vizual pe Hristos, pentru ca omul să-L invoce existențial pe Hristos, să-L cheme în sufletul și în casa sa. Icoana reamintește credinciosului și Bisericii întregi că, deși înălțat la ceruri, Hristos Cel răstignit și înviat este tainic prezent acolo unde numele Său este chemat des. Icoana reamintește că fața lui Hristos rămâne mereu îndreptată spre lume, deși ea nu este văzută de ochii trupești. Hristos-Domnul nu se arată acum în toată slava Sa ochilor fizici sau trupești pentru a nu exercita nici o presiune asupra libertății umane, însă icoana sugerează vizual prezența spirituală invizibilă a lui Hristos, dar lasă în același timp posibilitatea de a căuta sau de a refuza în mod liber întâlnirea cu Hristos. De ce? Pentru că până la venirea lui Hristos în slavă ca Judecător al lumii, prezența Sa în Biserică și în lume rămâne totuși o prezență spirituală smerită, oarecum voalată în haina unei absențe corporale vizibile, voită de El, pentru că trupul Său înviat și preaslăvit, adică îndumnezeit, nu mai aparține lumii materiale opace și coruptibile. În acest sens, icoana ortodoxă este expresia unei teologii a prezenței harice a lui Hristos Cel răstignit, înviat și preaslăvit (glorificat) și a comuniunii cu El în Sfântul Duh, prezență care respectă libertatea umană de a răspunde sau nu la apelul lui Dumnezeu. În icoanele ortodoxe, slava lui Hristos este sugerată, prin aureolă și prin lumina aurie a fondului icoanei, dar ea nu se impune copleșitor, ci rămâne o „lumină lină” care invită la credință și rugăciune liberă, la un răspuns spontan, la o dăruire de sine neforțată sau neconstrângătoare. Întrucât nu este o lucrare sau un eveniment mistic integrator în viața lui Hristos și a lui Hristos în viața omului, icoana nu este sacrament sau una dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, ca de pildă Euharistia, dar ea este totuși o epifanie spirituală permanentă, care invită la trăirea comuniunii spirituale cu Hristos, prin rugăciune. Icoana este un ajutor în actul rugăciunii, înțeleasă ca vorbire cu Hristos sau ca întâlnire cu El față către față.
Icoana ne îndeamnă să fim închinători lui Hristos, în timp ce Euharistia ne face purtători de Hristos (cf. Ioan 6, 56-57), pentru ca cei ce cred în El să devină, prin lucrarea Sfântului Duh, icoane vii ale lui Hristos în lume și în Împărăția cerurilor, prin iubirea lor față de Dumnezeu și față de aproapele. De altfel, sfinții sunt icoanele cele mai vii ale lui Hristos. De aceea, când Biserica cinstește pe sfinți, preamărește, de fapt, lucrarea și prezența harică a lui Hristos în ei (cf. 2 Tesaloniceni 1, 10-12). Din acest motiv, alături de icoana lui Hristos, sunt cinstite și icoanele sfinților, confirmându-se astfel adevărul existențial că: „Minunat este Dumnezeu între Sfinții Săi” (Psalmul 67, 36).
Icoanele sfinților ne arată că rugăciunea omului viețuitor pe pământ se unește cu rugăciunea sfinților care mai înainte de noi au crezut în Hristos, au trăit în Hristos în lume, iar acum se roagă în bucuria și slava lui Hristos în ceruri.
Desigur, sunt momente și împrejurări când credința puternică și practica intensă a rugăciunii se pot realiza și fără icoane, atunci când acestea lipsesc, așa cum ne arată experiența unor asceți ortodocși din pustie. Totuși, negarea legitimității folosirii și cinstirii (venerării) icoanelor, pe motivul interdicției lor în Vechiul Testament, apar, din punct de vedere ortodox, ca o negare indirectă a Tainei întrupării lui Hristos, o mutilare a memoriei vizuale a credinței apostolice a Bisericii și o incapacitate de a accepta lucrarea divină a harului sfințitor prin materie, afirmând astfel un antagonism între spirit și materie.
Însă Ortodoxia știe că icoana susține și intensifică viața de rugăciune nu numai a celor începători sau neștiutori de carte, ci și a celor înaintați în viața spirituală de comuniune cu Hristos. Pe scurt, icoana sfințește privirea, după cum cuvântul Evangheliei sfințește auzul!
Transformarea sau amenajarea unei foste capele romano-catolice în spațiu de cult ortodox al comunității românești din Strasbourg este un exemplu frumos de ajutorare ecumenică la nivel practic, liturgic și pastoral.
Punerea în folosință exclusivă a acestei capele pentru parohia ortodoxă românească Sfântul Ioan Botezătorul din Strasbourg a devenit posibilă prin bunăvoința creștină fraternă arătată de Excelența Sa Mgr Joseph Doré, Arhiepiscop emerit de Strasbourg, precum și de Excelența Sa Mgr Jean-Pierre Grallet, actualul Arhiepiscop al Strasbourgului, care și-au arătat sprijinul lor deosebit față de acest proiect. Le mulțumim cu profundă recunoștință pentru acest ajutor.
Cu ocazia sfințirii iconostasului bisericii Sfântul Ioan Botezătorul pentru românii ortodocși din Strasbourg, felicităm pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, pe părintele paroh Vasile Iorgulescu și în mod deosebit pe doamna preoteasă Iosefina-Narcisa Iorgulescu, care a pictat toate icoanele din iconostasul bisericii, fiind pictor de icoane autorizat de Patriarhia Română încă din anul 1980.
Felicităm, de asemenea, toată comunitatea ortodoxă română din Strasbourg, luminată de evlavie creștină și simțire românească, pe toți binefăcătorii și ajutătorii acestui sfânt lăcaș, precum și pe toți clericii și credincioșii prezenți la acest eveniment sfânt și solemn de spiritualitate și demnitate creștină.
Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să binecuvinteze această biserică și pe toți închinătorii și binefăcătorii ei, pentru rugăciunile Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, ocrotitorul acestui sfânt lăcaș și al întregii comunități ortodoxe române din Strasbourg.
†DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
