După un drum lung și anevoios prin deșert, după înfruntarea unor stânci a căror imensitate îți dă fiori, duhul marilor pustnici te eliberează de povara păcatelor știute și neștiute și îți dă puterea de a stărui într-o nevoință aparte. Înaintând în adâncul pustiei, simți urmele pașilor Sfântului Antonie cel Mare și ale altor desăvârșiți asceți, precum Paisie cel Mare, Efrem Sirul și Maria Egipteanca, acei nevoitori ai deșertului și ai peșterilor care au trăit într-o aprigă luptă duhovnicească.
Traversând deșertul Nitriei spre Mănăstirea „Sfântul Paisie cel Mare”, așteptam de-acum să văd o mulțime de mici mănăstiri, așa cum Patericul egiptean ne învață, numind această zonă drept Valea Schiturilor. Dar ce se desfășura în fața ochilor era ceva destul de diferit, în sensul că nu pot fi zărite toate acele schituri despre care se vorbește în Pateric.
Peștera Sfântului Paisie cel Mare, asemenea Peșterii Sfântului Antonie de la Iezer
Călcând pe nisipul fierbinte, îmi măsuram fiecare pas, gândind că undeva în acest perimetru monastic s-au întâlnit doi dintre cei mai mari pustnici ai Egiptului, sfinți reprezentativi ai Bisericii: Sfântul Paisie cel Mare și Sfântul Efrem Sirul. Călcam cu sfială, spre a nu tulbura duhul unde acești desăvârșiți trăitori ai pustiei s-au nevoit. Când am atins locul în care se spune că Efrem Sirul a primit mult dorita binecuvântare, am simțit o eliberare și o pace a sufletului de nedescris. Am coborât apoi într-o peșteră în care ceva mă făcea să mă simt ca acasă și nu-mi puteam explica starea. Încă de la intrare am trăit sentimentul că am mai văzut-o undeva, pereții aceia săpați de mâna sfântului m-au făcut să trăiesc același fior pe care l-am simțit de-atâtea ori în peștera Sfântului Antonie de la Iezer. Zonele geografice diferă în rest, dar sentimentul pustnicului ascet are același impact. După o rugăciune comună, am ieșit din peșteră purtând cu noi acel duh cu care numai în rugăciune te poți însoți. O funie care izvorâse parcă din bolta peșterii era cea mai vie mărturie a faptului că sfântul o folosea spre a-și ajuta trupul istovit, legându-se de ea cu un par, pentru a nu ațipi și a rămâne treaz în lungile nopți de priveghere. La ieșirea din peșteră, pe când credeam că bucuriile trăite în acel loc au fost mai mult decât o minte umană poate gândi, am mai primit o caldă binecuvântare, așa, de despărțire: un copac imens, a cărui fălnicie ne readuce cu gândul în peisajul monastic românesc. Acest „copac al Sfântului Efrem Sirul” a crescut dintr-un toiag pe care sfântul l-a înfipt în pământ înainte de a intra în peșteră. Se spune că așa cum a crescut un copac uriaș dintr-un băț înfipt în pământ uscat, așa va spori și folosul celor care s-au nevoit în post și rugăciune pe aceste meleaguri.
Armă asupra diavolilor
Zi toridă în plin deșert, cu binecuvântare și nevoință pe măsura imensității spirituale a locului. Rugăciunea în pustiul Egiptului își are dimensiunile proprii, având în vedere drumul pe care trebuie să îl parcurgi până acolo. Călătoria prin deșert este ea însăși o neîncetată rugăciune, având în vedere nevoința la care te obligă acele locuri. Privind spre munții stâncoși, la început am trăit senzația că niciodată nu-i voi putea înfrunta. Pe măsură ce înaintezi spre Al Zaafarana, te simți împins de o forță interioară nebănuit de puternică, pentru ca revelația acestui popas spiritual să o trăiești din plin la poalele munților Al-Qalzam, acolo unde dintr-odată se ivește ca din pământ o fascinantă bijuterie a deșertului: Mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare”. Acest lăcaș sculptat din uriașe blocuri de piatră este parcă voit ascuns între culmile uriașe ale munților care înconjoară Marea Roșie. Încă de la intrare se simte duhul sfântului. Gândindu-mă la îndelungata sa luptă cu diavolii, încep să tresar la fiecare șoaptă, la fiecare zgomot pe care nu pot să-l identific. Dar această ciudată stare se vede și la cei din imediata mea apropiere și simt fără să vreau pașii grăbiți ai unei tinere fete care făcea eforturi vizibile să ne ajungă din urmă. Pesemne că monahismul a prins contur în acest loc îndepărtat de lume, tocmai în ideea „părintelui monahilor” de a spori rugăciunea atât de necesară vieții de pustie, cu nevoință, asceză și o permanentă luptă cu diavolii. Dacă aici se simte atât de pregnant duhul Sfântului Antonie cel Mare, mă-ntreb cum poate fi în adâncul pustiei, pe muntele Kolzim, acolo unde acesta s-a retras în post și rugăciune, alături de doi dintre ucenicii săi și unde a dus cele mai aprige lupte pentru a-i birui pe diavoli.
Sfânta Maria Egipteanca și grota care te scapă de toate cele lumești
Același aer uscat și fierbinte cu care începem să ne obișnuim – și nimeni nu dă semne de epuizare. Cred că sunt în jur de 45 de grade, dar se resimte altfel în atmosferă și înaintăm fără să mai vorbim. Am făcut un popas, iar beduinii fac spirite de glumă cu noi, înviorând puțin atmosfera. Când am aflat că Maria Egipteanca s-a nevoit în aceste locuri, gândurile lumești s-au spulberat și am început să medităm la dimensiunea spirituală a locului. Dacă până acum eram impresionați de răzlețele pâlcuri de verdeață, care dădeau zonei un farmec aparte, ei bine, nimeni nu mai scotea un cuvânt. Când s-au terminat treptele de piatră, în timp ce urcam pe scara de lemn improvizată de iordanieni, încercam să-mi imaginez cum s-a cățărat sfânta pe stânca asta abruptă, netedă și aspră în același timp?! M-am trezit ca din vis când am intrat în peșteră, unde aerul avea o altă consistență, era mai respirabil. Am trecut prin cele trei încăperi săpate în piatră, goale, dar încărcate de duhul sfintei, în care aceasta s-a nevoit și și-a plâns păcatele, luptându-se cu poftele ei nebunești pe care le trăise în lume și cu dorul de jocuri și cântări, stropite cu vinuri alese. Profund ancorată în asceza pustiei, ea însăși spunea: „M-am sălășluit, așteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuiește de neputința sufletului și de vifor, pe mine, cea care mă întorc către El”. La ieșire, am rămas cu privirea pierdută în adâncul pustiei și mă simțeam sfâșiată de propriile mele păcate. Sfânta Maria Egipteanca ne-a dat cea mai profundă lecție de smerenie, jertfă și aprigă luptă cu urgia patimilor, iar cine ajunge acolo își vindecă toate neputințele sufletului. Acolo, la peștera sfintei, m-am eliberat de povara păcatelor multe și grele, acolo mi-am promis o viață în Hristos, în care nevoința și permanenta rugăciune să alunge viforul ispitelor.
(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 29 ianuarie 2013, apărut sub semnătura Marianei Borloveanu)
