Avea 35 de ani când a fost ridicat de autoritățile comuniste. A fost condamnat la 22 de ani de temniță, trecând prin iadul închisorilor de la Craiova, Aiud și Balta Brăilei. Acolo a avut șansa să-i cunoască pe titanii teologiei și culturii românești: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic și Petre Țuțea. Astăzi, la cei 87 de ani împliniți, Ilie Tudor se simte mândru cu amintirile sale. De altfel, el a și primit Crucea Patriarhală pentru mireni.
Pentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradițiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deși începuse o viață liniștită, reușind să-și întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din fața lor. Bun la religie, așa cum își amintește că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a și rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligența, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Școala de Cântăreți, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciștilor din comună și, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani și închis, împreună cu mai mulți preoți și oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, și apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântărețul de la Podari nu se aștepta să găsească decât o mlaștină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, așa cum îi spuneau colegii de „celulariu”, anii de temniță au devenit din pagubă câștig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al „facultății negre de la Aiud”, așa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca „profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanții elitei de aur a generației sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru și Petre Țuțea.
Din pâinea lui, pentru colegul de suferință
Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulți deținuți într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: „Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toții într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins așa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deși eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoștință și i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu știam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros și m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat și eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că „Dumnezeu știe!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, își amintește nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferință, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. „Unul dintre cei pe care îi cunoșteam mi-a spus: „Mă, tu știi cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îți dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani și, împreună cu șase-șapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiți dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăți de pâine mai mult. A primit, a mulțumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.
„Facultatea neagră de la Aiud”
Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut șansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Și acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheța până și măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: „Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simți frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, așa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, „facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel și cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieșea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul înghețat, în lipsă și suferință, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înțelepte și duhovnicești continuau să țină aprinsă flacăra credinței pentru ca și trupurile înghețate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: „Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ți fie frig sau foame? Se suna stingerea și atunci se cânta încet „Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, își mai amintește nea Tudor.
„Stăniloae emana din el o dragoste pentru toți”
Devenise deja obișnuință ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: „Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel și în celelalte zile. Mai știam și eu, mai știau și alții, dar când vorbea părintele Stăniloae, toți tăceau și ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă și fiecare dintre noi nu știam ce să facem și cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat și înțelegător. Avea o lumină în ochi și se emana din el o dragoste pentru toți, dragoste pe care abia mai târziu am înțeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat și eu cu el în cameră două săptămâni!”
„Nu știam că pot cânta slujba Învierii pe dinafară”
Cele mai înălțătoare clipe le-a trăit într-o noapte de Înviere, tot la Aiud, atunci când au săvârșit cu toții Sfânta Liturghie în celulă: „Erau acolo trei episcopi, dintre care unul greco-catolic și doi de-ai noștri. Până atunci nu mi-am dat seama că știu slujba Învierii pe dinafară. Au dat binecuvântarea, pe o masă cu niște ștergare curate. Am închis ochii și am văzut Penticostarul, aveam în minte până și culoarea literelor. Cum s-a dat binecuvântarea, am început să cânt. Nu știam că pot cânta slujba Învierii pe dinafară”.
Nu voiau să moară
Printre cele mai cumplite zile pe care Ilie Tudor le-a trăit în iadul închisorilor comuniste sunt și cele 40 de zile de carceră. A ajuns acolo pentru că a fost prins că juca șah cu colegul de celulă pe o tablă desenată pe o batistă, cu piese improvizate din pâine. Marele premiu cu care torționarii le-au recompensat remiza celor doi deținuți au fost 40 de zile de carceră: „În ziua de Sfântul Nicolae m-au băgat la izolare și m-au scos de acolo abia după 40 de zile. Două zile nu-ți dădea nimic să mănânci, decât apă caldă, iar a treia zi îți dădeau hrana din celular. Eram terminat fizic, dar am zgârâiat o cruce pe peretele celulei și mă rugam. Când simțeam că nu mai pot, puneam pumnii la spate și stăteam șezând, iar când simțeam că o să cad (pentru torționari căderea noastră era ca o binecuvântare), mă ridicam în picioare. Patruzeci de zile și patruzeci de nopți am mărșăluit acei opt metri. Dimineața, caraliul, care venea de fiecare dată foarte gros îmbrăcat, cu cizme în picioare și cu șubă, se uita la mine prin vizetă, iar eu zâmbeam. Se întrebau: Cum de ăștia nu mor? De unde au atâta putere?”, povestește Ilie Tudor.
Colegul său de celulă, partenerul de șah, era preotul Gornic din Arad. Atunci când l-au dus la izolare, părintele suferea de TBC. Ilie Todur povestește: „În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o așa stare, încât se dădea jos din patul trei și se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate și la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: „Cum te simți părinte?”, „Tudore, sunt terminat”. A durat o zi sau două, a treia zi am auzit când a căzut. Au venit și l-au luat, iar când m-am întors din nou în celulă, cu toții am crezut că a murit. Era un călugăr acolo care, cum a auzit că părintele a murit, a și început să-l pomenească la morți”.
Minunile vieții de după temniță
În stuful din Balta Brăilei, nea Ilie l-a reîntâlnit pe părintele Gornic, după ce mai bine de doi ani îl crezuse mort: „Peste doi ani de zile m-au scos în baltă, la Salcia. Eram împărțiți pe echipe: unii la cosit, alții la prășit, alții la construcții. Terminasem treaba și ne spălam. Colegul de lângă mine îmi zice: „Tudore, uite, vine echipa de la construcții. Cel cu carioca aia de ziar seamănă cu părintele Gornic”. Eu i-am răspuns că murise la Aiud, dar atunci, când m-am apropiat de ei, am înghețat. Era părintele Gornic”.
După eliberare, nea Tudor l-a reîntâlnit pe părinte în urma unei vizite pe care a făcut-o la rudele soției din Arad. Abia atunci au trăit, în sfârșit, bucuria de a fi pe deplin împreună.
Își semna creațiile cu „Poetul Țăran”
Ilie Tudor a început să scrie poezie după ce a îndrăgit marea literatură românească. La început i-a citit pe Topârceanu, pe Vasile Alecsandri, iar mai apoi pe Goga și pe Lucian Blaga. Dintre toți poeții pe care i-a îndrăgit, cel mai aproape de sufletul său au fost Radu Gyr și Vasile Militaru, oameni cu a căror operă a făcut cunoștință în mod direct în pușcărie. În tinerețe s-a semnat cu pseudonimul „Poetul Țăran”. A scris pentru „Gazeta literară”, „Oltenia literară, „Albina” și a cochetat cu studioul Radio Craiova. La o întâlnire între artiști l-a cunoscut chiar pe marele Arghezi: „Arghezi citise ceva din ceea ce scrisesem, pentru că îmi apăruseră cu câteva zile mai înainte în „Gazeta literară” câteva poezii. M-a întrebat de unde m-am inspirat pentru metaforele din poezii. Eu i-am răspuns că le am din Mineele bisericești”.
După eliberare, în poeziile lui Ilie Tudor s-a simțit influența persoanelor pe care le cunoscuse acolo, a lui Radu Gyr și Vasile Militaru, în special: „Atunci când am stat cu Crainic alături, cu părintele Stăniloae, cu Radu Gyr, cu titanii ăștia, pentru mine a fost o adevărată facultate, pentru că altfel eu rămâneam cântărețul simplu de la Podari”, mai spune nea Tudor.
Dintre cărțile publicate de Ilie Tudor fac parte „De sub tăvălug” (însemnări din temnițele comuniste, o carte apărută în 2003), „Cuvinte răstignite” (volum de poezii apărut tot în 2003), „Mlaștina deznădejdii” (2006), iar în 2007 autorul scoate cărticica de poezii „Gânduri din strana bisericii”. Ca răsplată a activității sale literare, dar și a jertfei pe care a depus-o în temnițele comuniste în perioada 1958-1964, poetul, scriitorul și cântărețul din Podarii Craiovei a primit din mâna patriarhului Teoctist, ca distincție, Crucea Patriarhală pentru mireni.
„Ilie Tudor a cunoscut ura, umilința și chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea și gloria. Dumnezeu a echilibrat balanța: pe cât de multă suferință, tot atâta bucurie”, spunea despre el omul de litere craiovean Jan Băileșteanu.
„În celula alăturată era părintele Gornic de la Arad care avea TBC ganglionar în ultimă fază. Ajunsese într-o așa stare, încât se dădea jos din patul trei și se ruga. Făcuse bătături în palme, la coate și la genunchi ca la ceafa boului. Se ruga permanent. Cât am stat la carceră am vorbit prin limbajul morse: „Cum te simți părinte?”, „Tudore, sunt terminat”.”
Ilie Tudor
„Ilie Tudor a cunoscut ura, umilința și chinul. Probabil, ca o recompensă, fiul său, Tudor Gheorghe, a cunoscut iubirea și gloria. Dumnezeu a echilibrat balanța: pe cât de multă suferință, tot atâta bucurie.”
Jan Băileșteanu, scriitor
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 31 august 2010)
