Cu puțin timp în urmă ne-a părăsit părintele profesor Ilie Moldovan, ilustru teolog și om de cultură pe care ni l-a ‘dăruit’ Teologia Ortodoxă contemporană și neamul nostru. S-a mutat la cele veșnice pentru a-și lua răsplata faptelor sale minunate de cultură și zidire spirituală, de la Milostivul Dumnezeu, Căruia i-a slujit o viață, prin cuvânt și faptă, de la catedră și amvon, prin scris și rugăciune, prin îndrumarea duhovnicească a atâtor ierarhi, profesori de teologie, doctoranzi, masteranzi, studenți și buni credincioși.
Toți cei care l-au cunoscut și pe care părintele profesor i-a primit în sufletul său atât de generos îi păstrează amintirea chipului bun și blând, pilda sa de viață implicată în realitățile contemporane, uneori dintre cele mai dureroase, dar și unda de meditație către o altă lume, o lume ideală, pe care a căutat-o în întreaga sa viață și slujire, în ale cărei profunzimi a trăit și pe care a căutat să ne-o apropie și nouă.
Teologia contemporană nu duce lipsă, în spațiul Ortodoxiei românești, de personalități accentuate, de profesori de înaltă ținută academică, posesori ai unei culturi profane și de specialitate solide. La fel de adevărat este și faptul că în cadrul aceleiași teologii și spiritualități ortodoxe românești au existat și există adevărați ‘părinți duhovnicești’, directori de conștiință, repere și modele înalte de viețuire duhovnicească. Arareori s-a întâmplat însă ca teologul savant, eruditul cunoscător în tainele credinței, să fie în același timp un avvă, părintele, preotul, duhovnicul de cea mai înaltă și autentică vocație, de profundă responsabilitate și înaltă demnitate, așa cum a fost părintele profesor Ilie Moldovan.
Pentru generații întregi de teologi, el a fost profesorul exigent cu sine și pilduitor cu ceilalți, a cărui metodă pedagogică nu a fost transmiterea ‘profesionistă’ a ‘Cuvântului Vieții’, ci trăirea – însușirea și experierea Lui. Părintele profesor avea o metodă teologică unică, iar aceasta îi permitea accesul cu multă suplețe și ușurință în suflete dintre cele mai variate. Celor avizi de cunoaștere le oferea o cultură și o pregătire profundă. Celor iubitori de viață duhovnicească înaltă le era model de descoperire fericită a adevăratei căi, ce duce la mântuire. Era mărturia unui om binecuvântat, care L-a descoperit pe Dumnezeu, I-a simțit prezența și I-a urmat îndemnul prin cunoaștere profundă și trăire înaltă.
Părintele profesor Ilie Moldovan a avut o metodă unică de teologhisire, izvorâtă din cunoașterea prin trăire și simțire a celor împărtășite, propovăduite cu un discernământ duhovnicesc aparte, iar aceasta presupunea nu doar aprofundarea personală a adevărurilor sublime ale credinței dreptmăritoare, ci experierea, însușirea și împroprierea lor, și doar apoi descrierea acestora, îndemnul de a le urma, spre a descoperi aceeași cale fericită a viețuirii îmbunătățite. Toți cei ce i-am fost ucenici am rămas marcați de modul în care știa să ne vorbească despre îndumnezeire în cuvinte atât de simple și firești, ceea ce ne îndemna să căutăm să ne apropiem de Dumnezeu prin cultură și rugăciune.
Credincioșilor obișnuiți le era real părinte, compania sa nefăcându-te niciodată să te simți stânjenit de personalitatea lui, de cultura sa, pentru că părintele profesor avea o delicatețe aparte, o noblețe sufletească specifică, o atenție specială, roade ale eforturilor sale intelectuale, dublate la modul cel mai fericit de trăirile sale profunde.
Întâlnirea cu Sfinția Sa, cursurile sau conferințele, cuvintele scrise și sfaturile duhovnicești pe care ni le-a dăruit dintr-o experiență atât de bogată și din preaplinul unei inimi curate te făceau să te simți un ales, un privilegiat, iar clipele petrecute în prezența sa, o adevărată binecuvântare, o sărbătoare a sufletului.
Totul începea și conducea către Biserică și Liturghie, iar calea pe care ne-o recomanda era cunoașterea Sfintei Scripturi și a cuvintelor de Dumnezeu inspirate ale Sfinților Părinți, dintre care cei mai apropiați i-au fost Sfântul Maxim Mărturisitorul, de la care a împrumutat parcă acrivia aprofundării; Sfântul Ioan Gură de Aur, de la care a învățat implicarea în contemporaneitate, în problemele și frământările vremii, și Sfântul Simeon Noul Teolog, mistic prin excelență, de la care părintele profesor a învățat că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este oferită nu de explorarea pur teoretică, discursivă a credinței, ci de simțirea și trăirea, de experierea lui Dumnezeu. Totul avea o încadrare ‘liturgică’, o abordare ‘cosmică’.
Tema centrală a cercetării sale au constituit-o îmbunătățirea omului, eliberarea sa din robia păcatelor și a patimilor, spre cunoașterea lui Dumnezeu și a bogatei lumi spirituale, conducând spre desăvârșire sau îndumnezeire. Iar calea recomandată era cea a frecventării Bisericii, a rugăciunii și a Liturghiei, a Sfintelor Taine și în mod deosebit a primirii în adâncul de taină al sufletului nostru a Mântuitorului Iisus Hristos, prin Sfânta Euharistie.
Pentru Sfinția Sa, viața era o problemă de vocație, de descoperire și cultivare a ei. Vocația omului, spre care îndemna neîncetat părintele, era desăvârșirea, calea dobândirii ei o constituie asceza și mistica autentică. Iar omul de vocație prin excelență despre care a vorbit părintele profesor în scrierile sale și pe care l-a întruchipat în mod deplin este preotul – slujitor al lui Dumnezeu și al semenilor.
În vremuri de relativism și laxism, părintele profesor, chiar și deranjând spitele permisive și mult prea concesive din punct de vedere moral, a crezut neabătut și a apărat miracolul vieții umane, darul nașterii de prunci, vocația creștină înaltă a Neamului nostru, rolul Bisericii strămoșești în renașterea morală a acestuia.
Mai presus de toate, părintele profesor Ilie Moldovan este omul care a trăit la modul cel mai fericit apartenența sa la Neamul nostru românesc, la credința pe care o considera cea mai frumoasă și mai înaltă, cea mai apropiată de fibrele sufletului omenesc, de Biserica pe care a slujit-o și teologia pe care a îmbogățit-o.
Prin mutarea sa dintre noi, Ortodoxia românească, teologia academică și evlavia creștină au pierdut unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai lor, dintr-o galerie ale căror nume și contribuții sunt strict limitate, între care părintele profesor Dumitru Stăniloae, magistru mult iubit al părintelui, este, pe bună dreptate, ‘sfântul cărților’ și de care personalitatea integrală a părintelui profesor Ilie Moldovan este strict legată.
A plecat să vadă în chip real ceea ce aici a simțit în mod profund.
Durerea despărțirii are însă îndoită mângâiere: faptul că s-a dus acolo unde îi era locul, în lumea unei morale pure, absolute, însă după ce și-a îndeplinit deplin vocația și responsabilitatea, iar pe de altă parte, și tocmai ca semn al acestei slujiri-model, faptul că ne-a lăsat un vrednic urmaș, care să îi continue lupta, în persoana unuia dintre iubiții săi fii. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 22 martie 2012)
