Construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Palatul Suțu din Capitală a fost o perioadă centrul vieții mondene a Regatului României. Clădirea romantică din mahalaua Colței găzduia cele mai frumoase serate artistice la care participa societatea aleasă a oraşului, însuşi regele Carol I onorând cu prezenţa unele baluri. La palat, timpul orașului curge înapoi.
Începem prin a măsura timpul trecut al Bucureștilor numărând bătăile ceasului fixat în balustrada scării ce se desfășoară amplă în mijlocul palatului. În oglinda înaltă adusă de la Murano, ceasornicul ce duce timpul înapoi ticăie cu hotărâre și ne plasează la începutul secolului al XIX-lea pe când Bucureștiul se compunea din livezi și maidane, grădini și vii, case răzlețe, maghernițe joase. În acest peisaj dezordonat și sărăcăcios, dar cu un aer fermecător, cam peste drum de Turnul Colței începea să se profileze impetuos Palatul Suţu, „dând tonul, alături de vechiul Palat al Universităţii, la transformarea oraşului în spirit european”.
A fost construit în anii â30 ai secolului al XIX-lea, la cererea postelnicului Costache Grigore Suțu (1799-1875), nepot de fiu al lui Mihail Constantin Suțu Vodă al Țării Românești și frate mai mic al ultimului domn fanariot al Moldovei, Mihail Grigore Suțu. „Ne aflăm într-o casă încărcată de istorie, o casă ce apare în inima Bucureștiului, în mahalaua Colței, în perioada de emancipare a boierimii române. Evident că boierimea căuta să se lepede de tot ce era oriental, dorindu-și case în stil apusean. Aceasta este printre puținele case în stil romantic care au rămas în București. În jurul acestei case mari boierești nu erau decât colibe, erau case micuțe, sărăcioase. Această bijuterie de casă este, după funcționalitatea ei, o casă tip palat, având un hol mare, central, cu intrare prin față și prin spate. Grădina era foarte mare, ajungea până la Sărindar. Bineînțeles că procesul de sistematizare a determinat să se micșoreze din ce în ce mai mult curtea, grădina care avea o vegetație bogată și în care existau păsări și animale rare”, ne explică dr. Camelia Ene, muzeograf la Muzeul Municipiului București, specialist în costume și accesorii de epocă.
„Arhitectonii” Conrad Schwink şi Johann Veit au introdus în compoziția arhitecturii sale primele componente ale romantismului din Ţara Românească, noua construcţie deosebindu-se în toate privințele de clădirile bucureştene din acea vreme. „Arhitectura are un caracter pronunțat apusean. Intrarea maiestuoasă, largă, înaltă, inversul intrărilor caselor vechi româneşti, cu intrare îngustă. Ferestre largi cu oberlichturi ogivale, inversul ferestrelor obişnuite la noi, pătrate sau dreptunghiulare. Clădirea este flancată în cele patru colțuri ale ei de câte un turn cu pretenții de castel. Pe ambele fațade, câte un balcon de lungimea încăperii. De sub marchiza cu geamlâc de mari dimensiuni, făcută pentru a feri lumea de intemperii când scobora din trăsură, printr-o intrare cu trei uși, se pătrunde într-un hol mare de 12 pe 12 m prelungit în dreapta și în stânga prin două sânuri ținând aproape cât lărgimea clădirii. În stânga și dreapta, câte două camere la drum, iar la capătul fiecărui sân câte o încăpere spațioasă, dintre care una dând într-o mică seră și așezată între turnurile laterale ale clădirii”, povestește Emanoil Hagi-Mosco în lucrarea sa „București. Amintirile unui oraș”.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
