Într-o ediție anterioară a rubricii noastre ne-am oprit asupra trecutului bisericesc al Hotinului. Deși numele indică mai degrabă o cetate de apărare a Moldovei, Hotinul a reprezentat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea un important reper al spiritualității ortodoxe. Cucerit pe rând de marile imperii care se luptau pentru dominația în estul Europei, Hotinul a constituit, am putea spune, piatra de temelie a stăpânirii rusești în Moldova pe cale spirituală. În 1787 începea un alt război, care le-a oferit rușilor ocazia de a ocupa Moldova, în încercarea de a-și asigura un traseu către inima Balcanilor. Însă stăpânirea militară nu putea fi întărită fără una spirituală, mai ales că, din 1774, Rusia fusese recunoscută de Turcia drept protector al creștinilor ortodocși din Balcani. Așa se face că, în 1788, ocupația rusească impunea pe tronul mitropolitan de la Iași un arhiereu rus, pe arhiepiscopul Ambrozie Serebrennikov al Poltavei, cu titlul de „ocârmuitor” al Bisericii din Moldova. De altfel, acesta a fost cel care l-a hirotonit pe arhimandritul Gavril Bănulescu-Bodoni ca episcop-vicar de Akkerman și Bender (Cetatea Albă și Tighina). Bodoni era un transilvănean născut la Chișinău, care se formase la școlile teologice de la Kiev, Patmos, Smirna și Mănăstirea Vatopedu. În timpul studiilor din mediile grecești, Bodoni fusese călugărit la Constantinopol. Revenit la Iași, a fost profesor de limba greacă și predicator la Catedrala mitropolitană. Era un teolog bine format, cu experiență în slujirea Bisericii și un bun cunoscător al realităților bisericești. În 1786 a fost propus ca episcop de Roman, dar refuzat de domnitorul Moldovei. Atunci Bodoni a plecat în spațiul rusesc, ca profesor la Seminarul de la Poltava. Așa se explică legătura cu cel care avea să-l hirotonească episcop pentru Cetatea Albă. El alesese sprijinul rusesc, așa cum alți preoți și boieri moldoveni procedau, la vremea aceea Moldova fiind răvășită de interesele marilor puteri care se manifestau la nivelul nobilimii și al clerului. Iar la Poltava rușii l-au cinstit, numindu-l director al seminarului. De la hirotonirea pentru Cetatea Albă a mai fost un singur pas, pentru ca în 1792 Bodoni să fie numit de Sinodul Bisericii Ruse în calitate de mitropolit al Moldovei. Printr-un astfel de gest, Biserica Moldovei era ruptă de ascultarea spirituală față de Patriarhia Ecumenică și adusă în atârnare canonică față de Sinodul rusesc. Dar încercările rușilor de a impune o stăpânire asupra Moldovei nu au durat, deoarece aceștia păstrau numai Oceakovul, Rusia stabilindu-și hotarul pe Nistru și devenind astfel vecin al Principatelor Române. În schimb, Bodoni a fost trimis în stare de arest de către domnitorul Alexandru Moruzzi al Moldovei la Istanbul. Aici a fost scăpat de reprezentantul Rusiei la Înalta Poartă. Bodoni s-a întors la Poltava, de data aceasta fiind cinstit cu alegerea ca mitropolit al Poltavei, mai apoi al Kievului, pentru ca în 1801 țarul Alexandru I să-l numească membru al Sinodului Bisericii Ruse. Devenise unul dintre făclierii țarismului în spațiul carpato-danubiano-pontic. În 1803, Bodoni s-a pensionat, retrăgându-se la Odesa. Probabil aștepta alte vremuri care să-l readucă în Moldova lui dragă. Dar în 1806 Rusia reîncepea un alt război. Principatele Române au fost ocupate în intenția clară a țariștilor de a le ocupa definitiv. În acest context, Bodoni a revenit în Moldova, ca mitropolit la Iași, în locul lui Veniamin Costachi, care nu putea accepta stăpânirea rusească. Mai mult, în 1808, Bodoni a fost numit de Biserica Rusă „exarh al Moldovei, Valahiei și Basarabiei” (sudul Basarabiei de astăzi), practic situându-se deasupra tuturor ierarhilor din Principatele Române. De data aceasta, se producea un rapt spiritual, Bisericile din Principatele Române fiind rupte de legătura canonică, istorică și legitimă față de Patriarhia Ecumenică pentru a atârna de Biserica Rusiei. Iar Bodoni s-a comportat ca un veritabil autocrator spiritual, inventariind toate bunurile mobile și imobile bisericești, instituind pomenirea sa, a ierarhilor ruși și a familiei imperiale țariste în slujbele bisericești; a introdus limba rusă ca disciplină în marile școli; a înființat două consistorii care funcționau în cele două capitale cu rolul de a pune în aplicare deciziile sale; a făcut vizitații canonice; a schimbat egumeni de mănăstiri și a încercat impunerea modelului rusesc pentru administrarea așezămintelor monastice, pe unele din acestea desființându-le; a numit vicari eparhiali și a impus clericilor biruri pe care aceștia nu le puteau suporta. Toate acestea au durat mai puțin de patru ani. În 1812, rușii au fost nevoiți să se retragă, obținând totuși teritoriul dintre Prut și Nistru, organizat bisericește de același Gavril Bănulescu-Bodoni, sub ascultarea și cu acordul Sinodului Bisericii Ruse.
(Articol publicat în Ziarul Lumina din 10 iulie 2013)
