Învierea Domnului sau sărbătoarea Paștilor este praznicul despre care putem spune că nu are un început, în sensul că el se naște odată cu creștinismul. Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, Paștile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. Duminica Învierii, așa cum se înfățișează ea astăzi, este expresia firească a evoluției misterului pascal trăit de vechea Biserică creștină, păstrat și desăvârșit, de-a lungul veacurilor, de Biserica Ortodoxă. „Sărbătoarea Paștilor constituie misterul central și dominant al cultului ortodox, care își aruncă razele peste întregul an liturgic și cult ortodox”, spunea părintele profesor Ene Braniște.
Dacă în centrul istoriei mântuirii se află activitatea răscumpărătoare a Mântuitorului și Jertfa Sa (Patimile, moartea pe Cruce și Învierea din morți), în inima sau centrul anului bisericesc stau Paștile sau sărbătoarea Învierii, precedată de Săptămâna Sfintelor Patimi. Acest fapt face din sărbătoarea Învierii Domnului cea mai mărită, îmbucurătoare și solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii „guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc”, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină și de la moarte la viață: „Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” (Cântarea 1 din Canonul Paștilor).
Potrivit tradiției liturgice vechi a Bisericii noastre, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca și astăzi, în noaptea Paștilor. De data Paștilor era „legată ordinea (succesiunea) și denumirea duminicilor și a săptămânilor de peste an, cu Evangheliile și Apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, cu luminândele și stihirile evanghelice respective, precum și ordinea celor opt glasuri ale cântărilor Octoihului” (pr. prof. Ene Braniște).
Învierea Domnului – cea mai veche sărbătoare creștină
Cea mai veche și mai strălucită sărbătoare a creștinătății este Învierea Domnului, numită și sărbătoarea Paștilor, adică ziua în care noi „prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimile curăției și ale adevărului”, pe Hristos, „Paștile nostru”, Care „S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7-8). Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, Paștile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conștiința Bisericii noastre, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creștină, ci și începutul și culmea tuturor sărbătorilor și a praznicelor, după cum precizează și Sfântul Ioan Damaschin: „Această aleasă și sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă și doamnă, praznic al praznicelor este și sărbătoare a sărbătorilor” (Cântarea a 8-a din Canonul Paștilor).
De ce numim Învierea Domnului „Paști”?
În creștinism, denumirea de „Paști” (în ebraică „Pesah” â trecere) pentru sărbătoarea Învierii Domnului s-a păstrat deoarece Însuși Mântuitorul S-a folosit de acest cuvânt atunci când le-a vorbit Apostolilor despre apropierea sărbătorii Paștilor: „Știți că peste două zile vor fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit” (Matei 26, 2). Întrebându-L pe Mântuitorul unde să pregătească Paștile, Apostolii au folosit același cuvânt: „Unde voiești să-Ți pregătim să mănânci Paștile?” (Matei 26, 17). Este foarte posibil ca termenul ebraic „Paști” să fi trecut în vocabularul creștin mai ales pentru faptul că momentele istorice comemorate în cadrul sărbătorii noastre (Patimile, moartea și Învierea Domnului) au coincis cu Paștile evreilor din acel an. Terminologia neotestamentară avea să influențeze într-o măsură considerabilă viziunea creștinilor primelor secole, care înțelegeau prin cuvântul „Paști” atât Cina cea de Taină și Patimile Domnului, care au avut loc în apropierea Paștelui iudaic, dar și Învierea Domnului. Potrivit specialiștilor, săptămâna pe care noi o numin astăzi „Săptămâna Patimilor” se numea în vechime „Săptămâna Paștilor” sau simplu „zilele Paștilor”.
„Paștele Crucii” și „Paștele Învierii”
Referitor la sărbătoarea Paștilor, putem afirma limpede că, încă de la început, praznicul acesta a fost sărbătorit în toată lumea creștină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferențe regionale în ceea ce privește data și modul sărbătoririi Paștelui. Creștinii din părțile Asiei Mici și ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moștenită de la Sfinții Apostoli Ioan și Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară și sărbătoreau mai întâi moartea Domnului („Paștile Crucii”) la 14 Nisan, apoi Învierea („Paștile Învierii”) la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată. Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiți și „quartodecimani”, fiindcă sărbătoreau Paștile la 14 Nisan, adică în aceeași zi cu iudeii.
Iudaizanții mai moderați („protopashiții”) sărbătoreau Paștile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paștile iudaic, chiar dacă de multe ori Paștile creștin cădea înaintea datei reglementare.
Cea mai mare parte a creștinătății însă (Apusul, Egiptul, Grecia și Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, așadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea – în duminica următoare, care cădea totdeausna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocțiul de primăvară. Moartea Domnului sau „Paștile Crucii” era zi de întristare și era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau „Paștile Învierii” era zi a bucuriei și se sărbătorea, ca și astăzi, prin agape și cine. Practica aceasta era fondată pe învățătura Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
În fine, o parte dintre creștinii din Galia sărbătorea Paștile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.
Cele două denumiri originare ale Paștelui creștin („Paștile Crucii” și „Paștile Învierii”) au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, care folosește doi termeni diferiți pentru a indica atât „Paștile Crucii” (Pasqua di Passione), cât și „Paștile Învierii” (Pasqua di Resurrezione).
Fixarea și uniformizarea datei Paștilor în antichitatea creștină
Diferențele cu privire la modul și la data sărbătoririi Paștilor au dat naștere la dispute și controverse aprige între creștinii primelor veacuri, în special în cursul secolului al II-lea, când au fost înregistrate adevărate schisme. Uni-formizarea datei serbării Paștilor s-a încercat pentru întâ-ia oară la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din 325. Ca normă, Părinții acestui Sinod au adoptat practica generală deja existentă în Alexandria, numită și „computul pascal alexandrin”.
Potrivit liturgistului Badea Cireșeanu, Sinodul I Ecumenic ar fi hotărât ca să fie ținută de toată Biserica practica romană, care de altfel era foarte apropiată de cea alexandrină. Hotărârile Sinodului I Ecumenic privind data sărbătoririi Paștilor prevedeau: Paștile trebuiau sărbătorite în fiecare an duminica; această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocțiul de primăvară; când 14 Nisan cade duminica, pentru a nu se sărbători odată cu Paștile iudeilor dar nici înaintea acestu-ia, Paștile va fi sărbătorit în duminica următoare. Sinodul I Ecumenic a mai stabilit ca, în fiecare an, data Paștilor să fie calculată de Biserica Alexandriei, din moment ce în acea vreme în Alexandria se aflau cei mai pricepuți astronomi ai timpului. Această dată trebuia comunicată din vreme de Bise-rica Alexandriei tuturor celorlalte Biserici creștine.
Potrivit calculelor astronomice, data Paștilor putea varia într-un interval de 35 de zile, adică între 22 martie și 25 aprilie. Stabilirea datei Paștilor a reprezentat încă din primele secole o preocupare a Bisericii; începând cu secolul al III-lea au fost alcătuite „Pascalii” (tabele care cuprindeau data Paștelui pe mai mulți ani), care însă erau mai mult sau mai puțin imperfecte ca urmare a echinocțiului de primăvară, care nu era fixat peste tot la aceeași dată.
Paștile – „Sărbătoarea luminilor”
Văzând în praznicul Învierii Domnului cea mai strălucită sărbătoare, creștinii au încercat în diferite moduri să exprime această realitate. Expresia desăvârșită a acestei înțelegeri o reprezintă fără doar și poate imnografia, adică cântările din noaptea Învierii: „Acum toate s-au umplut de lumină: și cerul, și pământul, și cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit” (Cântarea a 3-a din Canonul Paștilor). Trebuie precizat însă că, alături de această viziune spirituală, s-a cristalizat la fel de bine și o practică care se va generaliza începând cu împăratul Constantin cel Mare († 337), în sensul că, pentru a umple de lumină și strălucire această sărbătoare, creștinii împodobeau cu lumini nu numai bisericile în care se săvârșea slujba Învierii, ci și casele, orașele, drumurile publice și dealurile. Toate aceste lăcașuri împodobite cu făclii înalte și coloane de ceară sau torțe aprinse făceau din noaptea Învierii o noapte la fel de luminoasă precum ziua, o adevărată „sărbătoare a luminilor”.
â–² Evoluția sărbătorii Paștilor în ritul bizantin
Diferitele modalități de a înțelege și de a „umple” timpul din ajunul marii sărbători a Paștilor, mai exact a timpului dintre Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Utrenia Paștilor, mărturisesc ele însele despre evoluția pe care sărbătorile pascale au cunoscut-o în ritul bizantin. Cei doi factori care au jucat un rol decisiv în a definitiva acest proces sunt: pe de o parte evoluția extraordinară a Utreniei Paștilor, care devine adevăratul punct culminant al sărbătorii, în detrimentul vechii și venerabilei Liturghii din ajun, iar celălalt, strâns legat de cel dinainte, se referă strict la momentul în care Postul Mare ia sfârșit. Potrivit liturgiștilor, aceste aspecte scot în evidență lămurit faptul că rânduielile monastice încep, încetul cu încetul, să-și pună amprenta asupra tuturor rânduielilor liturgice, în special asupra celor legate de duminica Învierii. Caracterul mai mult sau mai puțin festiv al cinei (mesei de seară) din ajunul marelui praznic al Învierii ne arată în ce măsură putem considera că sărbătoarea Paștilor a început deja. Dacă vom considera „Hypotyposis” (o formă comprimată a Tipicului de origine studită) drept unul dintre primele indicii, dar și ca finalitate a acestei evoluții, remarcăm că ne îndreptăm în direcția unei sobrietăți mereu mai mari și de tip monastic. Cu alte cuvinte, este vorba de existența unei conștiințe mereu crescânde (care se îndepărtează de practica normală a regulilor penitențiale ale postului), potrivit căreia sfârșitul postului este în noaptea Sâmbetei celei Mari.
Același lucru se întâmplă și cu timpul dintre cina (masa de seară) din ajunul praznicului Învierii și Utrenia din noaptea de Paști, în sensul că reflectă o evoluție asemănătoare. În timp ce „Hypotyposis”-ul atribuit Sfântului Teodor Studitul († 826) ne spune explicit că nu se face Pavecernița, ci se prevede doar un timp de odihnă după cină (masa de seară), alte documente precizează recitarea unor slujbe la chilie sau în biserică, în timpul dintre masa de seară și Utrenia Paștilor, sau chiar un timp de rugăciune continuă până la Utrenie. Evoluția aceasta s-ar putea explica în felul următor: din dorința de a prelungi ajunarea, intervalul de timp menționat de documentele mai vechi ca fiind timp în care frații mergeau la somn este acum umplut în mod treptat de o slujbă intermediară, care, la rândul ei, este prelungită prin citirea de lecturi suplimentare până la Utrenie.
Potrivit lui BertoniÄre, discordanțele de structură și lungime privind această slujbă intermediară, în Tipicele studite, nu dovedesc nimic altceva decât caracterul ei relativ recent. Este foarte probabil ca forma acestei „privegheri intermediare” să fi fost determinată și de diferite mănăstiri.
â–² Câteva coordonate actuale ale sărbătorii Paștilor
Coordonatele actuale ale sărbătorii Paștilor sunt, în mare parte, cele pe care le-am enumerat până aici. Aș dori să precizez că anumite aspecte legate în primul rând de data sărbătoririi Paștilor vor apărea odată cu împărțirea în două a ortodocșilor în anul 1924. Bisericile Ortodoxe care nu au acceptat calendarul îndreptat, au continuat să sărbătorească Paștile după Pashalia veche, iar cele care au primit calendarul îndreptat (stilul nou) au sărbătorit pentru câțiva ani (până în 1927) Paștile pe stil nou. Din anul 1927 s-a stabilit, prin consens general, ca Bisericile care au adoptat stilul nou să sărbătorească Paștile după Pashalia veche, pentru a se înlătura dezacordul supărător dintre Bisericile Ortodoxe și pentru a se restabili uniformitatea în toată Ortodoxia, cel puțin în ceea ce privește data celei mai mari sărbători creștine. Hotărârea din 1927 a fost întărită la Conferința inter-ortodoxă de la Moscova din 1948. Ultimele propuneri legate de data sărbătoririi Paștilor au fost discutate la Chambésy în 1977, „unde reprezentanții tuturor Bisericilor Ortodoxe au căzut principial de acord ca să se introducă peste tot calendarul îndreptat, iar Paștile să se serbeze între 22 martie-25 aprilie stil nou, conform normelor consfințite la Sinodul I Ecumenic” (pr. prof. Ene Braniște).
În ceea ce privește însă coordonatele spirituale actuale ale sărbătorii Paștilor, trebuie să spunem că ele sunt sensibil diferite de cele pe care le-am întâlnit în Biserica primelor veacuri. Redescoperirea adevăratelor coordonate ale Învierii Domnului reprezintă singura rațiune existențială a acestei lumi.
â–² Ouăle roșii
Prezența în creștinism a ouălor roșii este una simbolică și reprezintă o altă mărturie clară a vechimii acestui mare praznic. În multe dintre mormintele vechi ale creștinilor au fost descoperite și coji de ouă. Se pare că acest aliment nu lipsea de la agapele ce se făceau în acele vremuri. În antichitate, în special la egipteni, oul era simbol al lumii și al eternității din moment ce forma lui pare a fi una perfectă și fără început. Pentru iudei, dar și pentru păgâni, ouăle erau simboluri ale creației și ale învierii. Creștinii, încă de la început, au legat de ouăle roșii simbolismul învierii neamului omenesc prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, dar și pe cel al creării din nou a lumii, culoarea roșie însemnând Sângele Domnului cel curs pe Cruce pentru noi și pentru a noastră mântuire. „Oul pascal” reprezintă, pe de altă parte, simbolul văzut al învierii morților, a cărei garanție este însăși Învierea cea din morți a Domnului, Biruitorul morții și al iadului.
Din tradiția creștină mai știm că Maria Magdalena s-ar fi înfățișat împăratului Tiberiu cu un ou roșu și i-ar fi spus: „Hristos a înviat!”. Există păreri potrivit cărora acest fapt ar fi generat intro-ducerea ouălor roșii în ca-drul sărbătorii Paștilor.
Pentru Fericitul Augustin, oul este expresie și icoană a învierii morților: „Rămâne speranța, care, după cum mi se pare, se aseamănă oului; căci după cum oul nu are sfârșit, așa și speranța (în înviere) nu se termină niciodată”. Întrebuințarea ouălor roșii în Biserică, la sărbătoarea Paștilor, reprezintă o practică nesigură, afirmă pr. prof. Ene Braniște. Cu toate acestea, ea a fost asimilată de Biserică; drept dovadă, avem în Molitfelnic chiar și o rânduială specială în „Sfânta și marea Duminică a Paștilor”, în cadrul căreia se citește rugăciunea de binecuvântare a ouălor și a brânzei (Molitfelnic, București, EIBMBOR, 2006, p. 418).
â–² Prelungirea praznicului Învierii
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai solemnă dintre toate sărbătorile creștine din timpul anului bisericesc și ei îi corespund rânduieli liturgice dintre cele mai frumoase. Rânduielile liturgice din Duminica Paștilor sunt diferite de cele săvârșite în tot restul anului bisericesc, în sensul că nici Vecernia, nici Pavecernița, nici Miezonoptica, nici Utrenia și nici Ceasurile bisericești nu mai corespund rânduielilor obișnuite. Aceste rânduieli vor fi săvârșite pe durata a șapte zile, adică până în Sâmbăta Săptămânii Luminate (la evrei, sărbătoarea Paștilor ținea tot șapte zile). Cu alte cuvinte, în vechime, ca și astăzi, sărbătoarea Paștilor se prelungea pentru o săptămână întreagă, timp în care se săvârșea zilnic Sfânta Liturghie.
În această perioadă, neofiții îmbrăcau haina cea albă primită la Botez. Participarea creștinilor la spectacole, jocuri și petreceri păgânești în Săptămâna Luminată era interzisă. Sfântul Nichifor Mărturisitorul (†828) amintește într-un canon (42) și de faptul că lucrul era oprit în această săptămână. În Săptămâna Luminată (și în toată perioada până la Rusalii) erau interzise metaniile și ajunările în biserici. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 19 aprilie 2009, semnat de Nicolae Preda)
