Sfântul Grigorie Teologul a participat și a prezidat prima parte a lucrărilor Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol. Având în vedere această calitate, este evident pentru oricine că mărturiile sale privitoare la deciziile sinodale dețin o importanță capitală, informează „Ziarul Lumina”.
Din nefericire, nu s-a păstrat nici o frază în care Sfântul Grigorie să afirme clar: Sinodul din Constantinopol a formulat Simbolul Niceo-Constantinopolitan. Cu toate acestea, există două mărturii fundamentale ale marelui teolog capadocian ce permit deducerea redactării Simbolului Niceo-Constantinopolitan la sinodul prezidat pentru o vreme chiar de el însuși.
Epistola către Cledoniu
Prima mărturie este un fragment din cea de-a doua scrisoare către preotul Cledoniu, în care combate apolinarismul, redactată la doar câteva luni după sinodul din 381, fiind cunoscută de aproape un secol: ‘Deoarece mulți, venind la cucernicia ta, caută informații despre credință și, în acest scop, mi-ai cerut și mie o definiție scurtă și o normă a credinței mele, am scris cucerniciei tale ceea ce știai și mai înainte de a-ți scrie, că eu n-am preferat niciodată altceva și nici nu pot prefera față de credința de la Niceea, formulată de Sfinții Părinți ce s-au întrunit acolo pentru nimicirea credinței ariene, ci țin și voi ține, cu ajutorul lui Dumnezeu, la credința aceea, adăugând ceea ce îi lipsește cu privire la Duhul Sfânt (fiindcă pe atunci această discuție nici nu fusese inițiată), faptul că Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt trebuie văzuți într-una și aceeași dumnezeire, recunoscându-l pe Duhul ca Dumnezeu’ (Cf. A II-a Epistolă către Cledoniu împotriva lui Apolinarie, Epistola 91 în: PG 37, col. 193C).
Acest text al marelui părinte capadocian a fost numit de Adolf von Harnack ‘argumentul mortal’ împotriva redactării Simbolului Niceo-Constantinopolitan la sinodul din 381. Această scrisoare însă nu stă în contradicție cu posibilitatea formulării Crezului Niceo-Constantinopolitan la Constantinopol, deoarece ea arată doar preferința Sfântului Grigorie pentru Crezul Niceean, numit credința de la Niceea. Harnack pleacă de la presupunerea că Simbolul Niceo-Constantinopolitan a vrut să înlocuiască Niceea, ceea ce contrazice toate documentele contemporane sinodului, din care reiese că sinodalii au dorit să mărturisească mai amănunțit credința Niceii.
Sfântul Grigorie nu a fost de acord în cele din urmă cu Simbolul redactat la Constantinopol, pentru că dorea afirmarea dumnezeirii Sfântului Duh prin principiul identității ontologice (deoființimii), în timp ce sinodalii s-au mulțumit cu principiul identității de cinstire (omotimia). Deoarece el însuși ținea și mărturisea deoființimea Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul, bineînțeles că a fost nemulțumit de formularea sinodalilor, astfel că mărturisește în scrisoare că el ține sau rămâne la credința de la Niceea și adaugă cele despre Sfântul Duh.
‘De vita sua’
Acest aspect poate fi însă elucidat, dacă avem în vedere o a doua mărturie a Sfântului Grigorie, prezentă în celebrul poem ‘De vita sua’, în care istorisește amănunte importante privitoare la desfășurarea Sinodul II Ecumenic, precum și la atitudinea sa față de cele hotărâte atunci, ce se întind pe 4.000 de versuri (de la versul 1.506 până la versul 1.918). După citarea acestui fragment vom putea înțelege mult mai bine scrisoarea către Cledoniu. Sfântul Grigorie istorisește disputele legate de alegerea succesorului lui Meletie al Antiohiei, trecând apoi la prezentarea învățăturii de credință a sinodului: ‘Dulcele și bunul izvor al vechii credințe, care unea într-una Firea Treimii, a cărei școală fusese odinioară Niceea, pe acesta îl vedeam tulburat în chip nefericit de curgerile sărate ale celor cu opinii îndoielnice, care cred cele ce bucură puterea, care sunt oameni de mijloc, și e foarte bine dacă sunt de mijloc și nu stau pe față de partea adversă; episcopi care acum află de Dumnezeu…’ (Sfântul Grigorie Teologul, Despre viața sa, traducere a poemului de diac. Ioan I. Ică jr. ca anexă la lucrarea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz. Teologul și epoca sa, traducere de Cristian Pop, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 328).
Meritul de a fi demonstrat pe baza acestui fragment, interpretat în contextul integral al poemului, că Sfântul Grigorie vorbește despre formularea Simbolului Niceo-Constantinopolitan la acest sinod îi revine savantului german Adolf Martin Ritter. Izvorul Niceii tulburat de curgeri sărate nu este nimic altceva decât Simbolul Niceean în care au fost introduse curgeri (adaosuri). Este imaginea unui râu limpede și clar (credința dulce și bună a Niceii) tulburat de afluenți tulburi (adaosurile făcute Crezului Niceean la Constantinopol). Cum apreciază Sfântul Grigorie aceste adaosuri? Ca fiind sărate. Deoarece Niceo-Constantinopolitanul a fost considerat de întreaga tradiție bisericească veche ca o completare a Crezului Niceean în partea pnevmatologică, este evident că ‘adaosurile (curgerile) sărate’ reprezintă conform dezideratului Sfântului Grigorie completările realizate în articolul referitor la Sfântul Duh. Pentru marele teolog capadocian modul în care a fost afirmată dumnezeirea Sfântului Duh la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol din 381 nu era satisfăcător, deoarece în mai multe rânduri el a vorbit direct despre faptul că Duhul este Dumnezeu și este deoființă cu Tatăl. Afirmarea dumnezeirii Duhului prin ‘omotimie’ (egalitatea în cinstire), iar nu prin ‘omousie’, era insuficientă în opinia sa. Crezul de la Constantinopol nu spune, de asemenea, nicăieri Duhul este Dumnezeu, deși acest lucru reiese din faptul că e numit Domn. Astfel, sinodalii care au ales acest drum sunt considerați oameni cu ‘opinii îndoielnice’, nedeciși, ‘oameni de mijloc’, ce caută să bucure puterea (aluzie la încercarea de a-i câștiga pe pnevmatomahi, probabil la rugămintea împăratului Teodosie).
Prin această argumentare întemeiată și logică, Adolf Martin Ritter a adus o contribuție fundamentală în atribuirea Simbolului Niceo-Constantinopolitan Sinodului II Ecumenic, confirmând întreaga tradiție veche a Bisericii. Din perspectiva acestei mărturii devine evidentă și interpretarea ‘Scrisorii a II-a către preotul Cledoniu’, citată mai sus, care atestă preferința Sfântului Grigorie pentru Crezul Niceean, adăugând personal despre dumnezeirea Duhului Sfânt faptul că este Dumnezeu deoființă cu Tatăl. Sfântul Grigorie nu dorea să se mărginească la adaosurile insuficiente în opinia sa, realizate în cadrul sinodului de la Constantinopol, unde nu se spune în mod direct, așa cum face el, că Duhul este Dumnezeu. Adăugiri la articolul despre Duhul Sfânt sunt atestate deja în crezurile baptismale sau sinodale din secolul al IV-lea, anterioare Sinodului II Ecumenic. Sfântul Grigorie ne apare însă ca un acrivist ce nu ține cont de contextul în care trebuia afirmată dumnezeirea Sfântului Duh. Mărturisirea deoființimii Sfântului Duh cu Tatăl și cu Fiul ar fi condus la dispute la fel de severe ca și în cazul Simbolului Niceean. Sinodalii de la Constantinopol au urmat teologia Sfântului Vasile cel Mare în afirmarea dumnezeirii Sfântului Duh, iar despre acest aspect vom vorbi în unul din episoadele următoare.
