Dragi frati si surori!
1. Ziua Misionara Mondiala, pe care o celebram astazi, 22 octombrie, ofera oportunitatea de a reflecta in acest an asupra temei: ‘Caritatea, sufletul misiunii’. Misiunea, daca nu este orientata de caritate, daca nu izvoraste asadar dintr-un profund act de iubire divina, risca sa se reduca la o simpla activitate filantropica si sociala. Iubirea pe care Dumnezeu o manifesta fata de fiecare persoana constituie, de fapt, inima experientei si a vestirii Evangheliei, iar cei care o primesc devin, la randul lor, marturisitori ai acesteia. Iubirea lui Dumnezeu care da viata lumii este iubirea care ne-a fost daruita in Iisus, cuvantul de mantuire, icoana perfecta a milostivirii Tatalui din ceruri. Mesajul salvific s-ar putea foarte bine sintetiza in cuvintele evanghelistului Ioan: ‘Prin aceasta s-a aratat iubirea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe unicul sau Fiu in lume, ca sa avem viata prin el’ (I Ioan 4, 9). Mandatul de a raspandi vestirea acestei iubiri a fost incredintat de catre Iisus apostolilor, dupa invierea sa, iar apostolii, transformati interior in ziua Rusaliilor de puterea Duhului Sfant, au inceput sa dea marturie despre Domnul mort si inviat. De atunci, Biserica duce mai departe aceasta misiune, care constituie pentru toti credinciosii un angajament permanent si la care nu se poate renunta.
2. Fiecare comunitate crestina este chemata, asadar, sa-l faca cunoscut pe Dumnezeu care este iubire. Asupra acestui mister fundamental al credintei noastre am vrut sa ma opresc sa reflectez in enciclica ‘Deus caritas est’. Dumnezeu impregneaza cu iubirea sa intreaga creatie si istoria umana. La origine, omul a iesit din mainile Creatorului ca rod al unei initiative de iubire. Pacatul a umbrit in el amprenta divina. Inselati de cel rau, protoparintii Adam si Eva nu s-au ridicat la inaltimea raportului de incredere cu Domnul, cedand ispitei celui rau care a insuflat in ei suspiciunea ca Dumnezeu ar fi un rival si ar vrea sa le limiteze libertatea. Astfel, in locul iubirii gratuite divine, ei s-au preferat pe sine, convinsi ca isi afirma astfel liberul lor arbitru. Consecinta a fost ca au sfarsit prin a pierde fericirea originala si au gustat amaraciunea tristetii pacatului si a mortii. Dumnezeu insa nu i-a abandonat si le-a promis lor si urmasilor acestora mantuirea, prevestind trimiterea Fiului sau unul-nascut, Iisus, care urma sa reveleze, la implinirea timpului, iubirea sa de Tata, o iubire capabila sa rascumpere orice creatura umana din sclavia raului si a mortii. In Hristos, prin urmare, ne-a fost comunicata viata nemuritoare, viata Sfintei Treimi. Gratie lui Hristos, pastorul cel bun care nu abandoneaza niciodata oita ratacita, a fost data oamenilor din orice timp posibilitatea sa intre in comuniune cu Dumnezeu, Tatal milostiv pregatit sa primeasca in casa pe fiul risipitor. Semn surprinzator al acestei iubiri este crucea. In moartea lui Hristos pe cruce – am scris in enciclica ‘Deus caritas est’ – ‘In moartea sa pe cruce se implineste intoarcerea lui Dumnezeu impotriva lui insusi, in care el se daruieste pentru a-l ridica pe om si a-l mantui – asa este iubirea in forma sa cea mai radicala. Acolo acest adevar poate fi contemplat. Si, pornind de acolo, trebuie acum sa definim ce este iubirea. Pornind de la aceasta privire, crestinul gaseste drumul pentru a trai si pentru a iubi’.
3. In seara patimirii sale, Iisus a lasat ca testament ucenicilor, adunati in Cenacol pentru a celebra Pastele, ‘porunca noua a iubirii – mandatum novum’: ‘Aceasta va poruncesc: sa va iubiti unii pe altii’ (Ioan 15, 17). Iubirea fraterna pe care Domnul o cere de la ‘prietenii’ sai isi are izvorul in iubirea paterna a lui Dumnezeu. Apostolul Ioan a notat: ‘Oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si il cunoaste pe Dumnezeu’ (I Ioan 4, 7). Asadar, pentru a iubi dupa Dumnezeu, este nevoie a trai in el si din el: Dumnezeu este prima ‘casa’ a omului si numai cine in el locuieste arde de un foc al caritatii divine in stare sa ‘incendieze’ lumea. Nu este oare aceasta misiunea Bisericii in orice timp? Nu este asadar dificil sa intelegem ca promptitudinea misionara autentica, angajamentul primar al comunitatii ecleziale, este legata de fidelitatea fata de iubirea divina, iar aceasta este valabil pentru fiecare crestin in parte, pentru fiecare comunitate locala, pentru Bisericile particulare si pentru intregul popor al lui Dumnezeu. Din constiinta acestei misiuni comune isi extrage vigoare disponibilitatea ucenicilor lui Hristos de a realiza opere de promovare umana si spirituala care dau marturie, dupa cum scria iubitul Ioan Paul al II-lea in enciclica Redemptoris missio: ‘Sufletul intregii activitati misionare: iubirea care este si ramane motorul misiunii, este unicul criteriu dupa care totul trebuie sa fie facut sau nu, schimbat sau nu. Este principiul care trebuie sa conduca orice actiune si scopul catre care aceasta trebuie sa tinda. Cand se actioneaza cu privirea spre caritate sau inspirati de caritate, nimic nu este nepotrivit si totul este bun’. A fi misionari inseamna asadar a-l iubi pe Dumnezeu cu toata fiinta, pana a da chiar si viata pentru el, daca este necesar. Cati preoti, calugari, calugarite si laici, chiar in timpul nostru, i-au dat suprema marturie de iubire cu martiriul! A fi misionar este a te apleca, precum bunul samaritean, asupra necesitatilor tuturor, indeosebi ale celor mai saraci si mai nevoiasi, pentru ca acela care iubeste cu inima lui Hristos, nu cauta interesul propriu, ci doar gloria Tatalui si binele aproapelui. Aici este secretul rodniciei apostolice a actiunii misionare, care depaseste frontiere si culturi, ajunge la popoare si se raspandeste dincolo de marginile cele mai indepartate ale lumii.
4. Dragi frati si surori, Ziua Mondiala a Misiunilor sa fie ocazie pentru a intelege din ce in ce mai bine ca marturia iubirii, sufletul misiunii, se refera la toti. A sluji Evanghelia nu trebuie considerata o aventura solitara, ci un angajament care sa fie impartasit de fiecare comunitate. Alaturi de cei care sunt in prima linie pe frontierele evanghelizarii – si ma gandesc aici cu recunostinta la misionari si misionare – multi altii, copii, tineri si adulti care, cu rugaciunea si cooperarea lor, in diferite moduri, contribuie la raspandirea imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Speranta este ca aceasta participare comuna sa creasca din ce in ce mai mult gratie aportului tuturor. Ma folosesc de aceasta circumstanta pentru a manifesta gratitudinea mea fata de Congregatia pentru Evanghelizarea Popoarelor si fata de Operele Misionare Pontificale, care cu dedicatie coordoneaza eforturile din orice parte a lumii in sprijinul actiunii celor care sunt in prima linie la frontierele misionare. Fie ca Fecioara Maria, care cu prezenta sa langa cruce si rugaciunea sa in Cenacol a colaborat activ la inceputurile misiunii ecleziale, sa sustina actiunea lor si sa ajute credinciosii in Hristos sa fie din ce in ce mai capabili de iubire adevarata, pentru ca intr-o lume spiritual insetata sa devina izvor de apa vie. Aceasta dorinta o spun din inima, in timp ce trimit tuturor binecuvantarea mea.
Benedict al XVI-lea
