Sfântul Ignatie Teoforul a fost un urmaș demn al Sfinților Apostoli, atât prin viața sa jertfelnică, cât și prin lucrarea de misiune pe care a înfăptuit-o. De asemenea, el ne-a lăsat și o moștenire duhovnicească deosebită în cele șapte scrisori trimise pe vremea când era dus în lanțuri spre Roma, locul muceniciei sale. Deși toate epistolele au un conținut bogat, am decis să ne concentrăm doar asupra celei trimise Sfântului Policarp al Smirnei.
Sfaturile duhovnicești adresate la timpul potrivit au un efect dublu. Orice persoană care primește un cuvânt de folos într-un moment nepotrivit nu va putea să se folosească de acesta așa cum trebuie. Însă Sfântul Ignatie al Antiohiei cunoștea faptul că trimite o scrisoare plină de sfaturi benefice unei persoane însetate de duhovnicie: Sfântul Policarp al Smirnei.
Sfaturi duhovnicești potrivite
În perioada respectivă, Policarp avea în jur de 35-40 de ani, el trecând la cele veșnice în jurul anului 155, în timp ce Cuviosul Ignatie și-a încheiat drumul pământesc în anul 107. De aceea, putem considera această epistolă drept un veritabil testament scris de curajosul episcop al Antiohiei ucenicului său drag, care se afla la Smirna. Încă din debutul epistolei se poate observa acest aspect: ‘Primind socotința ta în Dumnezeu rezemată ca pe o stâncă neclintită, Îl preaslăvesc pentru că m-am învrednicit de fața ta cea nepătată, de care fie să mă bucur pururea în Domnul. Te rog în harul în care ești îmbrăcat să adaugi la alergarea ta și să-i îndemni pe toți să se mântuiască. Apără-ți locul cu toată grija trupească și duhovnicească. Poartă de grijă de unire, decât care nimic nu e mai bun. Poartă-i pe toți, cum și Domnul te poartă pe tine. Suportă-i pe toți în iubire precum și faci’ (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Policarp, episcopul Smirnei, în: ‘Canonul Ortodoxiei’, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 457). Sfântul Ignatie Teoforul se bucura de bunul renume al Sfântului Policarp, știind că aceasta îi va urma lucrarea duhovnicească și că nu se va opri chiar dacă va trebui să plătească acest lucru cu propria viață. Încă de la început, Sfântul Ignatie este preocupat de propovăduirea Sfântului Policarp, îndemnându-l pe acesta să încerce tot ce este omenește cu putință pentru a păstra unirea între creștini și a nu da curs eventualelor încercări de separare a comunităților. Această unitate, așa cum știm, se putea efectua doar în jurul centralității episcopului. Dacă episcopul reușea, prin viața sa duhovnicească, să îi unească pe credincioși în jurul său, atunci problemele comunității puteau fi depășite mai ușor. În același timp, Sfântul Ignatie îi cere Cuviosului Policarp să nu renunțe la viața duhovnicească în detrimentul celei administrative. Ambele trebuiau împăcate. ‘Fă-ți răgaz pentru rugăciuni neîncetate, cere pricepere mai multă decât ai. Priveghează având duh neadormit. Vorbește cu fiecare cu egală deschidere. Poartă bolile tuturor ca un atlet desăvârșit, ca și Domnul a toate, căci El, spune șScripturaț, a luat neputințele noastre și a purtat bolile noastre’ șIs 53, 4ț. Și unde e osteneala mai mare, acolo și câștigul e mai mare’ (Epistola către Policarp, episcopul Smirnei). Rugăciunea reprezintă coloana vertebrală a fiecărei minți umane. De aceea, Sfântul Ignatie insistă asupra acestui aspect fără nici un fel de răgaz. ‘Dacă iubești niște învățăcei, n-ai nici o mulțumire; mai degrabă suportă-i în blândețe pe cei molipsiți. Nu orice rană se vindecă cu același plasture. Accesele violente fă-le să înceteze prin legături înnodate. (…) Timpul îți cere să te rogi. Căci așa cum vântul îl ajută pe cârmaci, iar limanurile bune sunt spre salvare pentru corabia lovită de furtună, tot așa e și pentru tine dobândirea lui Dumnezeu’ (Epistola către Policarp, episcopul Smirnei, p. 457). Rugăciunea este cea care influențează rezultatul activității pastorale. Desigur, cultura bogată, comportamentul elegant și inteligența au un rol important în activitatea pastorală, dar sunt inferioare puterii rugăciunii.
Activitatea pastorală
Sfântul Ignatie Teoforul continuă epistola cu câteva sfaturi practice. ‘Văduvele să nu fie cu nepăsare! După Domnul tu să fii îngrijitorul lor. Nimic să nu se facă fără socotința ta, nici tu să nu faci ceva fără socotința lui Dumnezeu, ceea ce nici nu faci. Fii statornic! Să se facă mai des adunări. Cheamă-i pe toți după nume. Nu disprețui sclavii și sclavele, dar nici ei să nu se îngâmfe, ci să slujească mai mult spre slava lui Dumnezeu, ca să dobândească de la Dumnezeu o mai bună libertate. Să nu dorească să fie eliberați pe cheltuiala comunității, ca să fie găsiți sclavi ai poftei’ (p. 457). În privința conducerii pastorale, Cuviosul Ignatie recomanda ca episcopul să fie un adevărat lider al comunității. El trebuia să decidă care sunt activitățile principale și nimic nu putea fi îndeplinit fără binecuvântarea sa. De asemenea, Sfântul Ignatie are o poziție echilibrată față de problema sclavilor. El nu îngăduia ca aceștia să fie răscumpărați de comunitate. Acest lucru ar fi însemnat o ruină din punct de vedere financiar pentru comunitate. Aspectul cel mai negativ ar fi fost acela că libertatea nu i-ar fi ajutat pe sclavi prea mult, pentru că unii dintre ei se foloseau de numele de creștin pentru a cere o egalitate inexistentă în legislația perioadei respective.
Căsătorie și feciorie
Ignatie nu se rezumă doar la problemele de natură socială, ci și la cele cu privire la alegerea unei căi în viață. Încă din acea vreme, mulți creștini se gândeau dacă este mai bine să se căsătorească sau să rămână în feciorie. ‘Dacă poate cineva să rămână în curăție spre cinstirea trupului Domnului, să rămână fără laudă de sine. Dacă se va lăuda, va pieri; iar dacă acest lucru va fi cunoscut și de altcineva afară de episcop, s-a stricat. Cei și cele care se căsătoresc trebuie să-și facă unirea cu socotința episcopului, ca atunci căsătoria lor să fie potrivit Domnului, iar nu potrivit poftei. Toate să se facă spre cinstirea lui Dumnezeu’ (p. 457). Ignatie Teoforul încearcă să precizeze că fecioria nu trebuie să devină un motiv de mândrie. Cel care alege să trăiască singur nu are dreptul de a se lăuda cu acest lucru în fața creștinilor căsătoriți. De asemenea, persoanele care se căsătoresc au nevoie de binecuvântarea episcopului, astfel încât unirea lor să fie după voia lui Dumnezeu.
Sfaturi pentru comunitate
Sfântul Ignatie Teoforul alege să își încheie epistola cu câteva sfaturi pentru comunitatea condusă de Cuviosul Policarp. Este conștient că, mai presus de toate, creștinii au nevoie de un mesaj unitar care să arate concordanța Tradiției Bisericii. De aceea, precizează: ‘Luați aminte la episcop, ca și Dumnezeu să ia aminte la voi. Sufletul mi-l pun pentru cei ce se supun episcopului, prezbiterului și diaconilor. Fie să am și eu parte împreună cu ei. Osteniți-vă unii împreună cu alții, luptați împreună, alergați împreună, pătimiți împreună, sculați-vă împreună ca niște economi, asesori și servitori ai lui Dumnezeu. Căutați să plăceți Celui ai Cărui soldați sunteți, de la care vi se dă și solda; nimeni să nu fie găsit dezertor. Botezul vostru să vă rămână drept armă, credința drept coif, iubirea drept lance, răbdarea drept armură; faptele să fie depozitele voastre, ca să primiți plățile voastre vrednice de Dumnezeu. Fiți îndelung-răbdători unii cu alții în răbdare și Dumnezeu va fi îndelung-răbdător cu voi. Fie să mă bucur de voi pururea’ (p. 458). Virtuțile sunt necesare pentru ca fiecare creștin să conștientizeze legătura sa cu ceilalți creștini și cu ierarhia sacramentală, iar îndelunga răbdare reprezintă cea mai clară dovadă a iubirii…
„Timpul îți cere să te rogi. Căci așa cum vântul îl ajută pe cârmaci, iar limanurile bune sunt spre salvare pentru corabia lovită de furtună, tot așa e și pentru tine dobândirea lui Dumnezeu” Sfântul Ignatie Teoforul (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 20 decembrie 2010).
