Mănăstirea Moisei, din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, respiră și astăzi în ritmul timpului mitic. Nicăieri în spațiul românesc, strămoșii și moșii nu sunt mai unchiași și mai mătuși, în sens spiritual, ca în Moiseiul secolului XXI. Veacurile s-au topit, amalgamându-se cu evenimente cu tot într-un șuvoi ca o combustie din care se hrănește viața, istoria înseși. Și-n această lume în lume, călugărul aduce din ancestral în prezent ordinea, rugăciunea și nevoirea, ca unelte cu care omul se curăță la inimă pentru a se înfățișa Domnului în chipul lui adamic.
Eu cred că istoria Mănăstirii Moisei trebuie ascultată de la părintele protosinghel Teofil Pop, starețul așezământului, din două motive: pentru că sfinția sa poartă în exprimare inflexiunile graiului tainic al locului, așa cum vine el din începuturi, și pentru că părintele s-a așezat cu slujirea proprie și cu cea a obștei la capătul timpurilor ce curg, în linie dreaptă, dinspre veacul al XIII-lea sau al XIV-lea spre azi. În răstimp, pe la Secătura Popească, pe Dealul Popii sau la Sălașul Popeasca, prin Muntele Măgura, s-au nevoit în post și rugăciune aprinsă sfinți părinți isihaști. Chipuri îngerești care, atunci când plecau la Domnul, își înfășurau trupurile în coajă de molid, lipită la capete cu rășină, încredințându-și-le pământului aproape de bisericuța acoperită de mușchi. Doar duhul lor a rămas să vegheze din ceruri lucrarea fraților din veac.
Istoria și legenda mănăstirii
Cu numele său biblic, Mănăstirea Moisei își începe istoria undeva în negura veacurilor, ca veche sihăstrie. Datele istorice s-au amestecat cu mitul, legenda lipindu-se mai ușor de suflet.
Un anume părinte Iosif este cel care a ridicat la Moisei o biserică. Pe o bârnă din peretele sudic al vechiului așezământ stă scris: „Această biserică nouă au ridicat-o călugărul Iosif în anul Domnului 1599”. Ceea ce înseamnă că mai înainte de aceasta a mai existat una. Vicisitudinile istoriei nu au afectat-o, căci duhul protector al părinților adormiți au protejat-o și la 1717, de tătari, și mai târziu, de tunurile generalului Bukow, și în perioada comunistă, de ateismul devastator, ca să depună mărturie astăzi despre statornicie și forța credinței strămoșești. Legenda lămurește, în felul ei, acest început.
Se spune că Moise Coman împreună cu soția sa, Dochia, o familie din Moisei foarte înstărită, aveau un singur fiu, pe nume Grigor. Și l-au trimis într-o toamnă peste Prislop, în Bucovina, pentru a-și găsi soție. Dar acesta nu s-a mai întors.
Cu inima mâhnită, după o lungă așteptare, părinții l-au crezut mort. De aceea i-au ridicat o cruce într-un loc frumos de la poalele munților.
Într-o zi, ei au descoperit în molidul de lângă cruce o icoană a Preacuratei Fecioare Maria pe care, cu evlavie, au dus-o în altarul bisericii satului. Dar a doua zi, minune mare: icoana se afla în molidul în care fusese găsită!
Dar ce s-a întâmplat cu Grigor? Într-una din seri, tânărul a poposit la Mănăstirea Putna unde, fiind atras de slujbă și de viața monahilor, a hotărât să rămână acolo și să se călugărească. Își găsise soție: viața monahală!
Din clipa aceea, nu a mai trimis veste niciodată părinților ce s-a întâmplat cu el.
După mai mulți ani, într-una din zile, când părinții și slugile lor veniseră la strâns de fân pe platoul unde se află astăzi mănăstirea, odihnindu-se la umbra unui molid, au auzit sunet de clopot ieșind din pământ. „Este un semn de la Dumnezeu. Fiul nostru mort cere să-i facem ceva aici!”, au lăcrimat ei. Și așa au dat pământul acela călugărilor de pe Muntele Măgura, să-și facă o biserică mai aproape, Iosif călugărul venind pentru aceasta acolo. Dar abia în 1672 biserica a fost târnosită.
Fiul lor, călugărul Mihaiu de la Putna acum, trimis la un moment dat prin satele din Maramureș pentru a strânge ajutoare, a ajuns și la Moisei, unde a poposit chiar în casa natală. Tatăl lui murise. Trăia doar mama, bătrână și ea, căreia nu i-a spus cine este.
Când s-a pregătit însă pentru culcare, mama i-a zărit pe gât un semn pe care îl cunoștea din copilărie. Așa a trebuit călugărul să mărturisească cine e și ce s-a întâmplat cu el.
După o vreme de la întoarcerea în Moldova, călugărul Mihaiu a fost trimis ca egumen și stareț al Mănăstirii Moisei care, din momentul acela, pentru aproape 100 de ani, a rămas metoc al Mănăstirii Putna. Din acest motiv, la 1672, este confirmată prezența unei delegații de călugări de la Putna la sfințirea bisericii de la Moisei, săvârșită de către Sfântul Mitropolit Sava Brancovici.
Molidul în care fusese descoperită icoana Maicii Domnului a fost tăiat. Iar pe trunchiul lui s-a așezat masa altarului. Acest trunchi de molid se poate vedea și astăzi în altarul vechii biserici.
Păstrându-L în centru pe Hristos
Între 1910-1911 a fost ridicată noua biserică a mănăstirii, în stil neoclasic. O adevărată catedrală, cu ferestre mari, care a fost îmbrăcată într-o pictură impresionantă, realizată în 1982, pe un fond deschis, asemenea cerului maramureșean.
În 1986, biserica a fost sfințită de către vrednicul de pomenire Teofil Herineanu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului.
„Chiar dacă sunt vechi, mănăstirile noastre trebuie să fie misionare astăzi. Pentru că lumea are nevoie de lumina pe care le-o dă ele. Poporul suferă de nesiguranță, de neliniște sufletească și are nevoie de călugări care, prin felul lor de a fi, prin curăția sufletului, îl luminează.
Trăim în această zonă într-o complexitate aparte și într-o comuniune. Este un fel de Europă veche aici. Ardealul este o comunitate și o comuniune în care viețuiesc români, maghiari, catolici și ortodocși sau aderenți ai unor culte și secte neoprotestante.
În această complexitate, slujitorii Bisericii neamului românesc trebuie să rămână la înălțime. Să slujească poporul cu demnitate.
Între creștinii de aici s-a născut o adevărată frățietate.
La noi, vin persoane și de alte culte să asculte o rugăciune sau să participe la Taina Sfântului Maslu. Când au o problemă mare în familie apelează la serviciile Bisericii Ortodoxe, deoarece simt că în Biserica noastră harul este mai mare.
În Maramureșul istoric, primul care exprimă această frățietate este salutul. «Lăudăm pe Iisus», spune cel ce salută. Iar cel ce răspunde spune «Lăudat să fie în veci!». Sau «În veci, amin!».
Acest salut, oarecum de proveniență apuseană, a fost îndătinat de oameni pentru că este frumos. Au ei credința că atunci când nu se vor mai saluta astfel sfârșitul lumii e aproape!
Și apelativul «mătușă» sau «unchiaș» nu face altceva decât să dovedească gradul de rudenie spirituală dintre oamenii de aici.
Faptul că te adresezi cu aceste cuvinte unor bătrâni oarecare reflectă rudenia sufletească. Apropierea pentru a-L păstra în centru pe Hristos”, ne spune părintele stareț Teofil Pop.
Jertfa, ca formă de speranță
Oblăduirea Putnei a fost salvarea Mănăstirii Moisei, căci din acest motiv nu a distrus-o generalul Bucow. A fost de altfel singura mănăstire ortodoxă din Maramureș rămasă în picioare.
„Este adevărat că, odată cu catolicizarea Ardealului, și comunitatea credincioșilor din Moisei a fost trecută la catolicism. Însă abia la sfârșitul anului 1800 a ajuns să stăpânească aici greco-catolicii. Nici decretul din 1958 nu a închis mănăstirea noastră, ci a transformat-o în parohie. În 2007 însă, prin hotărârea episcopiei, s-a separat parohia de mănăstire, iar noi am început să încheiem obște, ajungând astăzi la opt viețuitori. Dar ne dorim, și sperăm ca Maica Domnului să ne ajute, să fim mai mulți. Duhul călugărilor isihaști ocrotește mănăstirea și în zilele noastre. Din acest motiv a rezistat. Eu am o credință aparte: dacă mănăstirea noastră a rămas nedoborâtă nici de austro-ungari, nici de ateismul comunist, atunci nici indiferentismul capitalist nu o s-o doboare. Pentru că asupra ei patronează și duhul a trei mari sfinți ai Bisericii noastre, apărători de neam și de credință: Sfântul Ștefan cel Mare, care a întemeiat Putna, și duhul lui, cu siguranță, este prezent și aici, în fostul metoc al mănăstirii, Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, care pe la anul 1690 ținea un sinod la Mănăstirea Moisei, și Sfântul Ierarh Sava Brancovici, care a târnosit-o. Fiecare colț din această curte este călcat de mii și mii de credincioși și este spălat de lacrimile și de sudoarea acestui neam. Este un loc sfințit, plin de har. La hramul nostru, «Adormirea Maicii Domnului», zeci de mii de credincioși se adună pe acest platou. Oameni care vin de departe.
În timpul Postului Mare, preoții din toate satele din împrejurimi organizează adevărate procesiuni aici. Nicăieri în țară nu se mai întâmplă lucrul acesta. Tinerii vin cu prapori în mână, îmbrăcați în haine albe și cu icoane, cântând pricesne și înconjoară cele două biserici ale mănăstirii, se închină la icoana făcătoare de minuni, apoi la troița din fața bisericii. În timpul nopții, înconjoară bisericuța de lemn, veche de 400 de ani, pe coate și genunchi. Își trag mânecile și își ridică pantalonii, să atingă pământul cu pielea! Au ei credința că prin jertfa aceasta li se vor împlini dorințele”, mărturisește părintele stareț.
A învăța să trăiești Raiul
Am trăit la Moisei un crâmpei din timpul mitic al Maramureșului. O ninsoare de noapte ne-a acoperit sufletele cu amintiri și liniști tămăduitoare. Dimineața, ne-am rugat la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, primită în dar de mănăstire de la un călugăr din Muntele Athos, care se află în biserica nouă, chiar în fața ușilor împărătești, așezată pe un scripete pentru a putea fi ridicată în timpul slujbei.
Am intrat apoi smeriți în biserica veche, restaurată în 2011, și am atins piciorul sfintei mese, înviforați de istorie și legendă. Am încercat să buchisim numele ctitorilor și donatorilor, scrise în grai vechi pe un triptic vechi din lemn de paltin. Icoanele seculare, sfinții zugrăviți direct pe inima lemnului, ușițele ce te obligă să te apleci pentru a intra în taină, toate îndeamnă la îngenunchere și rugăciune. Îngrădiți de obligațiile profesionale, am plecat de la Moisei purtând în inimi cuvintele părintelui Teofil: „Când poți să faci în jurul tău un colț de Rai, visezi la Raiul de dincolo. Dar îl știi! Dacă știi să-l trăiești de-aici”!
Cu imaginea raiului de aici, „am tăiat” neaua și dimineața, pornind spre alte zări ale Maramureșului din timpul fără timp. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 7 martie 2013)
