De obicei, atunci când se discută despre Părinții Bisericii care au jucat un rol fundamental la Sinodul I Ecumenic și în păstrarea dreptei credințe după încheierea acestuia, atenția se concentrează asupra Sfântului Atanasie cel Mare. Cu toate că întreaga sa contribuție teologică reprezintă în mod pertinent principalele poziții corecte în privința credinței creștine, este o greșeală să considerăm că a fost singurul om important în decursul desfășurării și al perioadei ulterioare Sinodului I Ecumenic. Sfinții Chiril al Ierusalimului, Epifanie al Salaminei sau episcopii Marcellus al Ancirei și Eustatiu al Antiohiei sunt relativ ignorați în această privință, fără a mai discuta despre alte personaje celebre cum ar fi Sfinții Nicolae și Spiridon. Scopul acestui material este să prezinte unitar eforturile tuturor acestor oameni duhovnicești pentru precizarea și păstrarea corectă a credinței creștine.
Sfântul Atanasie cel Mare și contribuția sa fundamentală
Născut în anul 295, Sfântul Atanasie nu ocupa o poziție ierarhică importantă atunci când a participat la Sinodul I Ecumenic. Fiind în vârstă de aproximativ 30 de ani la momentul respectiv era un simplu diacon care își însoțea episcopul, în persoana Sfântului Alexandru al Alexandriei. A devenit episcop al acestei cetăți la scurt timp după moartea lui Alexandru, petrecută în 328. Lui i se datorează în cea mai mare măsură includerea termenului ‘consubstanțial’ în cadrul mărturisirii finale de credință a Sinodului sau, așa cum avem în momentul actual tradus în Crez, ‘de o ființă’. A avut o viață foarte agitată, pentru că arienii l-au considerat întotdeauna drept principalul lor inamic și au încercat în dese rânduri să pună presiune asupra sa. A fost exilat de nu mai puțin de cinci ori (335, 339, 356, 362, 365), dar de fiecare dată a reușit să se întoarcă la scaunul său episcopal. În câteva rânduri a fost foarte aproape să fie asasinat, dar aceste atacuri viclene nu și-au atins niciodată ținta. Operele sale au provocat un mare deranj în rândul arienilor, pentru că, efectiv, a demolat orice rezistență în privința argumentelor acestora. Una dintre scrierile sale, intitulată chiar Contra arienilor, în trei cărți, argumenteză strălucit dreapta credință și demontează orice îndoială în privința doctrinei ariene. Aici, Sfântul Atanasie comentează scrierea Banchetul notată în versuri de Arie pentru a-și propaga mai ușor propria opinie și pe care o combate cu o ușurință extraordinară. Alte două scrieri îndreptate împotriva arienilor sunt Istoria arienilor, către monahi (358) și Apologia contra arienilor (357). De asemenea, în corpusul epistolar întâlnim Scrisoarea asupra hotărârilor Sinodului de la Niceea, redactată în jurul anului 350 și care conținea la început și câteva citate din actele sinodale. Sfântul Atanasie cel Mare a trecut la cele veșnice în anul 373.
Episcopii Marcellus al Ancirei și Eustatiu al Antiohiei
Episcopul Marcellus al Ancirei este un personaj cât se poate de controversat dar merită amintit aici tocmai pentru că a susținut cu multă tărie aplicarea termenului consubstanțialitate. Din nefericire, el a susținut credința dintr-o perspectivă pur modalistă, fiind un adept al sabelianismului, aproape fără intenție. După zece ani de la încheierea Sinodului Ecumenic de la Niceea a fost depus din scaun tocmai din cauza părerilor sale modaliste. A reușit să revină după ce și-a prezentat apologia în fața Sfântului Atanasie, dar a fost depus din nou în 347. A murit în jurul anului 370. Claudio Moreschinni afirmă că, din cauza sabelianismului său, Marcellus a devenit pentru Atanasie și adepții săi ‘un aliat incomod, iar pentru cea de-a doua generație de scriitori niceeni, vrednic de condamnat în aceeași măsură ca și arienii’ (Istoria literaturii creștine vechi: grecești și latine, vol. II/1, Polirom, Iași, 2004, p.68). Cât despre Eustatiu de Antiohia, acesta nu a făcut aceleași greșeli ca Marcellus de Ancira, ci a păstrat un echilibru dogmatic foarte benefic. A fost ales episcop al Antiohiei în jurul anului 323, dar a fost depus de un sinod filoarian în jurul anului 327. Arienii l-au acuzat pe nedrept de modalism, iar împăratul Constantin cel Mare a ratificat hotărârea depunerii sale fiind influențat de aceștia. Eusebiu a decedat în jurul anului 337. Din nefericire, Antiohia a beneficiat, pentru 30 de ani, între 330 și 360, numai de aportul episcopilor arieni, devenind o zonă plină de conflicte între ortodocși și arieni. Și Eustatiu a scris un tratat Contra arienilor, dar care nu ni s-a păstrat până în prezent. De asemenea, așa cum notează Moreschinni, a fost destul de critic la adresa interpretării literare oferite de Origen la pasajul legat de vizita regelui Saul la vrăjitoarea din Endor (I Regi 28). Eustatiu ar fi lăsat și un număr impresionant de omilii și scrisori, din care, din păcate, nu ni s-au păstrat decât fragmente reduse ca dimensiune, în limba siriacă (Istoria literaturii creștine vechi: grecești și latine, vol. II/1, Polirom, Iași, 2004, p. 45).
Sfinții Chiril al Ierusalimului și Epifanie al Salaminei
Am decis să îi păstrăm pe Sfinții Chiril al Ierusalimului și Epifanie al Salaminei pentru partea finală a materialului tocmai pentru că ei au activat în principal la ceva timp după perioada Sinodului I Ecumenic. Astfel, Sfântul Chiril al Ierusalimului (313-387) a activat ca episcop al Ierusalimului între 350 și 387. A participat la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, iar influența sa va fi dovedită la momentul oportun. Deși la început nu a fost un adept al termenului consubstanțialitate, nu a pactizat nici cu opiniile ariene, iar din această cauză a suferit exilul de nu mai puțin de trei ori (357, 359 și 370). Opera cea mai importantă rămâne colecția de Cateheze, pe care o vom utiliza în viitoarele materiale deoarece prezintă o tâlcuire atentă a primelor opt articole de credință din Crez notate la Sinodul I Ecumenic. Cu toate acestea ‘în Cateheze, Chiril nu întrebuințează niciodată termenul consubstanțial, nici nu vorbește vreodată de arianism. (…) Doctrina lui Chiril este neîndoielnic ortodoxă, deoarece întărește deplina dumnezeire și veșnicie a Fiului și evită axioma ariană conform căreia ‘ar fi fost un timp în care Fiul nu era’, chiar dacă, așa cum am menționat, nu vorbește de Fiul ca fiind consubstanțial Tatălui. Probabil că și el însuși se temea ca termenul să nu evoce o concepție sabeliană, asemenea lui Atanasie însuși, care preferă, în primele sale opere, termenul asemenea (în sensul tare) termenului consubstanțial. Și Chiril, precum niceenii și eusebienii, condamnă cu tărie modalismul lui Marcellus de Ancira’ (p. 65).
Cât privește contribuția Sfântului Epifanie (c. 320-403), aceasta nu a fost strict legată doar de combaterea arianismului. Episcop de Salamina (cetate aflată în Cipru), Epifanie ne-a lăsat două opere foarte importante: Ancoratus și Panarion. Cea de-a doua reprezintă o monumentală trecere în revistă a tuturor ereziilor importante care au existat până în perioada sa. Sfântul Epifanie a fost foarte critic cu privire la erezia ariană, precum și cu privire la cei care puteau fi considerați semiarieni (unii dintre aceștia nu considerau că Fiul este o simplă creatură, dar nici că poate fi considerat de aceeași Ființă cu Tatăl). Este adevărat totodată și ceea ce precizează Moreschinni și anume că ‘la Epifanie, ereziilor li se opune confirmarea, îngustă și repetitivă, a credinței de la Niceea, de aceea opera este mai utilă pentru cercetarea ideilor altora (în special pentru lucrări ale ereticilor, mai ales ale celor vechi, pierdute) decât pentru aprecierea lui Epifanie însuși’ (p. 71). Cu toate acestea, Panarion rămâne o colecție de bază a ereziilor primelor patru veacuri, chiar dacă spiritul critic al episcopului din Salamina a lăsat în anumite privințe de dorit. Astfel încheiem prezentarea personalităților care au jucat un rol semnificativ în cadrul Sinodului I Ecumenic. Desigur, s-ar fi cuvenit să amintim aici și de Împăratul Constantin cel Mare, dar am considerat că este mai bine să ne aplecăm doar asupra celor care au oferit o bază clară pentru dezvoltarea precizării corecte a credinței creștine. În următorul material vom discuta direct asupra desfășurării Sinodului I Ecumenic și a hotărârilor luate în cadrul său. (Articol publicat în ‘Ziarul Lumina’)
