Anul acesta se împlinesc 110 ani de la naștere și 20 de ani de la trecerea în veșnicie a părintelui Dumitru Stăniloae. În memoria personalității sale uriașe, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2013 ca „Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae”. Între activitățile dedicate de Patriarhia Română acestuia se numără și Concursul Național „Dumitru Stăniloae”, care s-a desfășurat în trei etape (eparhială, mitropolitană și națională), pe două secțiuni: seminarii teologice și facultăți de teologie. Stăm de vorbă, în cele ce urmează, cu Nicolae Muntean, câștigătorul Premiului I la nivel universitar.
Nicolae, ești câștigătorul premiului I într-un concurs important, primul de asemenea amploare organizat de Patriarhie. Ce reprezintă acest premiu pentru tine?
Pentru mine, acest premiu și acest concurs au însemnat o responsabilizare. Faptul că Dumnezeu a rânduit să iau acest premiu reprezintă o mare răspundere. În primul rând, această recunoaștere din partea comisiei de corectori și apoi a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mediatizarea evenimentului, felicitările din partea tuturor cunoscuților m-au pus într-o situație din care nu mai pot să ies. Ceea ce vreau să punctez este faptul că nu îmi mai permit, de acum încolo, să mă comport, să vorbesc și să fiu oricum. Desigur, asta nu înseamnă că acest premiu m-a încătușat în vreun fel. Nu! Tot eu sunt, și cu premiu și fără el, numai că nu aș vrea să fac ceva din care opinia publică să zică: „Asta ai învățat de la părintele Stăniloae?” Sau „Ai învățat degeaba… nu te-ai ales cu nimic!” Cât despre concurs, a fost o șansă unică ce mi-a adus lumină în multe neclarități. La început, am privit acest concurs mai superficial. Nici nu mă gândeam că o să trec de prima fază. De fapt, nici nu prea voiam să trec, pentru că aveam de pregătit licența și nu mai voiam altceva să-mi apese pe umeri. După ce am văzut rezultatele, primul gând a fost acela de a mă duce la profesorul meu și să îi zic că nu vreau să merg la concurs, ci să trimită pe altul. Am crezut că poate e vreo greșeală. La prima fază a concursului au participat mulți colegi mai mici și mai mari care avuseseră rezultate importante la alte competiții din trecut, și mă gândeam că nu e posibil să mă trimită chiar pe mine. Am tot stat în cumpănă, m-am tot gândit, și în final am zis: „Voia lui Dumnezeu… fie ce-o fi!”
Cum te-ai pregătit pentru concurs?
Pentru acest concurs m-am pregătit atât cât mi-a permis timpul. Având în vedere că sunt în anul IV de studiu, nu am putut să studiez precum aș fi vrut. Adică, deși mi-am alocat destul timp pentru acest concurs, am fost foarte stresat. De multe ori, deschideam studiile părintelui și gândurile mă năpădeau încât nu puteam să citesc nimic. Stresul de care eram cuprins se concretiza în întrebările de tipul: „Ce fac? Sunt în urmă cu licența. Ce o să zică profesorii mei dacă iau ultimul loc la concurs?” Voiam să mulțumesc pe toată lumea – și pe mine, și pe ei. Poate dacă acest concurs s-ar fi desfășurat anul trecut, aș fi fost mult mai liber din punct de vedere psihic.
Această pregătire a fost doar un demers științific sau ai simțit și o apropiere de părintele Stăniloae?
Eu cred și simt că, într-un fel, m-am apropiat de el. Erau momente când citeam și nu înțelegeam anumite idei expuse în studiile lui. În acele momente, închideam ochii, îmi aplecam capul spre piept și ziceam: „Părinte Stăniloae, de unde ești, descoperă-mi învățătura cuprinsă aici!” Desigur, nu se întâmpla vreun act miraculos pe loc, dar mă linișteam și eram mai calm. Aș vrea să mai fac o mărturisire destul de importantă, zic eu: în zilele când vorbeam urât cu cineva, răspundeam urât sau făptuiam alte păcate, oricât aș fi vrut, nu înțelegeam nimic din ce citeam. Parcă citeam în altă limbă. Nu poți să-l citești pe părintele Dumitru Stăniloae fiind oricum!
Faptul că ai studiat gândirea teologică a părintelui Dumitru Stăniloae ți-a influențat modul de a privi lucrurile?
Da. Cu siguranță, da. Tot ceea ce știam despre Dumnezeu, lume și om, până să citesc din opera părintelui Dumitru Stăniloae, știam într-o lumină rece. Parcurgând opera părintelui, am început să observ altfel cele din mine și din jurul meu. Opera lui m-a făcut să fiu sensibil, să privesc lucrurile cu mai multă iubire. Acuma, să nu credeți că dacă se apucă cineva să citească din părintele Dumitru Stăniloae va trăi aceleași sentimente. Noi, oamenii, suntem unici și vedem fiecare în felul nostru.
Cum l-ai caracteriza pe părintele Stăniloae dacă ar fi să folosești un minimum de cuvinte?
Un părinte înțelept și bun.
Care din învățăturile părintelui Stăniloae te-a atras cel mai mult? Crezi că poate avea o aplicabilitate în contextul social actual?
Totul m-a atras la el. Însă o semnificație aparte a avut învățătura despre om – chip al lui Dumnezeu. Precum este un Dumnezeu în trei Persoane, la fel este un Om în mai multe persoane. Legătura aceasta ontologică dintre persoane m-a fascinat complet. Faptul că persoana umană are nevoie de altcineva pentru a exista, pentru a intra în categoria omeniei, este pur și simplu fascinant. Un „eu” are nevoie de un „tu” pentru a fi om. Egoistul nu este persoană, ci este individ. Mi-a plăcut foarte mult imaginea aceea cu plasa de ochiuri pe care părintele a dat-o pentru a exemplifica relațiile dintre oameni. Prin legăturile dintre ochiuri (persoane), fiecare dă și primește, ca într-un tot unde nimeni nu este singur. Imaginea totului, adică a omenirii, poate să fie frumoasă sau mai puțin frumoasă, în funcție de relațiile dintre subiecte. Această învățătură, dacă ar fi conștientizată de persoanele umane care trăiesc în societatea actuală, ar ridica standardul de a fi al fiecăruia dintre noi. Persoana umană are capacitatea de a iubi, de a vorbi, de a gândi. Ea nu poate să iubească, să vorbească și să gândească de una singură pentru că nu ar mai fi persoană. Societatea noastră trebuie să depășească categoria lui „eu – raportat la nimic” și să intre în categoria lui „eu – raportat la un tu”. Trebuie să privim mai mult la celălalt și să ieșim din sfera egoismului ucigător.
Cum îți propui să aprofundezi pe mai departe studiul operei părintelui Stăniloae?
O să încerc să citesc cât mai mult din opera părintelui. Dar nu numai atât, ci și opera celor din care el se inspiră. Însă, precum ați spus, doar îmi propun. Nu știu ce va fi. Un lucru îl știu sigur: niciodată nu voi putea aprofunda opera părintelui Dumitru Stăniloae doar la nivel rațional. Dacă nu o să trăiesc cu el în inimă, întrupând învățătura lui, va fi prea puțin. Precum iubirea se aprofundează în practică, la fel și opera părintelui. Iubirea nu se citește pe buzele cuiva, ci prin faptele lui.
* Interviu publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 9 iunie 2013, semnat de Gheorghe Cristian Popa.
