Dramatismul, sobrietatea, smerenia și așteptarea Postului Mare sunt asemuite din multe puncte de vedere cu vremea Vechiului Testament, când drepții poporului evreu erau credincioși făgăduințelor lui Dumnezeu și așteptau mântuirea. Urmând acestei asemănări concretizate în lecturarea mai intensă a pericopelor vechi-testamentare la slujbele din timpul postului, vom încerca să înțelegem semnificația teologică a Numelui lui Dumnezeu în Vechiul Testament.
Așa cum reiese din paginile Vechiului Testament, Numele lui Dumnezeu are o semnificație teologică aparte, care nu s-a pierdut nici în Noul Testament și nici în Biserică, numai dacă ne gândim la spiritualitatea isihastă care se bazează pe neîncetata pomenire a numelui lui Dumnezeu în scurta rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Numele lui Dumnezeu reprezintă puterea, autoritatea și stăpânirea dumnezeiască asupra lumii. Numele lui Dumnezeu este descoperit de Dumnezeu poporului ales. Dumnezeu nu s-a numit cu numele și epitetele alese de oameni, ci El și-a descoperit Numele Său ca putere și slavă a Sa. În câteva cazuri din Vechiul Testament vedem că Domnul Însuși schimbă numele aleșilor săi, arătând că El este singurul legitim să numească pe om. Izvorul identității și puterii numelui unei persoane izvorăște din Numele Său Atotputernic. Pe Avram îl numește Avraam, iar pe Iacob îl numește Israel.
Numele lui Dumnezeu ca o persoană vie
La fel ca în cazul omului, sau mai bine am zice mai mult decât în cazul omului, Numele lui Dumnezeu nu este doar o simplă descriere sau un epitet de putere al Lui, ci este o descoperire teofanică a lui Dumnezeu Însuși. Dumnezeu este numit cu multe nume în Vechiul Testament, cele mai cunoscute fiind Elohim și Iahwe, dar formula „Numele lui Dumnezeu” pare să adune în sine toate celelalte nume. În unele locuri, doar sintagma „Numele lui Dumnezeu” trimite la prezența lui Dumnezeu, iar prin invocarea lui omul activează la nivel personal relația lui cu Dumnezeu. Avraam cheamă într-un context cultic „Numele lui Dumnezeu” la jertfelnicul dintre Betel și Hai (Facere 13,4). Dumnezeu îi spune lui Moise că va trece dinaintea sa toată slava Sa și va rosti „Numele lui Dumnezeu” sau „Numele lui Iahve” (Ieșire 33, 19). Lui Dumnezeu i se cuvine slavă, cinste, prosternare și temere, iar Numele lui Dumnezeu este echivalent prezenței lui Dumnezeu, de aceea orice ofensă adusă Numelui lui Dumnezeu este în definitiv un păcat la adresa lui Dumnezeu, care nu se iartă. Oamenii sunt avertizați să nu ia Numele lui Dumnezeu în derâdere: „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui” (Ieș. 20,7). Numele lui Dumnezeu nu trebuie să fie pângărit de oameni: „Spune lui Aaron și fiilor lui să umble cu băgare de seamă cu cele sfinte ale fiilor lui Israel și să nu pângărească numele cel sfânt al Meu prin prinoasele pe care ei înșiși Mi le aduc. Eu sunt Domnul” (Levitic 22, 2). În aceste exemple vedem că Numele lui Dumnezeu pare să fie aproape asociat unei persoane distincte de Dumnezeu, dar care își are obârșia la Dumnezeu. Numele exprimă prezența, lucrarea, puterea și mărirea lui Dumnezeu, dar nu-L epuizează pe Dumnezeu Însuși. În lumina teologiei Bisericii, Numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament simbolizează harul lui Dumnezeu sau energia personală dumnezeiască care izvorăște din Dumnezeu, dar este distinctă de Ființa lui Dumnezeu. Harul dumnezeiesc transmite oamenilor puterea și lucrarea personală a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi.
În paginile Vechiului Testament, asimilată numelui lui Dumnezeu este și Slava lui Dumnezeu, care pare să fie o putere, o lucrare sau energie a lui Dumnezeu. După ce Moise isprăvește ridicarea Cortului adunării, se spune că Slava lui Dumnezeu a umplut locașul: „Atunci un nor a acoperit cortul adunării și locașul s-a umplut de slava Domnului, și Moise n-a putut să intre în cortul adunării, pentru că-l cuprinsese pe acesta norul și slava Domnului umpluse locașul” (Ieș. 40, 34-35).
Preistoria Fiului lui Dumnezeu
Dacă în Vechiul Testament „Numele lui Dumnezeu” sau „Slava lui Dumnezeu” vorbesc despre măreția, puterea și stăpânirea lui Dumnezeu, în Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos, mărturisește despre lucrarea și voia lui Dumnezeu, de aceea, în legătură cu Numele lui Dumnezeu, putem identifica și o interpretare hristologică. Adică, Numele lui Dumnezeu se referă la Persoana Fiului lui Dumnezeu, a Logosului dumnezeiesc, care la fel ca în vremurile Noului Testament, și în vremurile din urmă l-a descoperit pe Dumnezeu în sânul poporului ales. O interpretare hristologică a Numelui lui Dumnezeu este susținută și de alte episoade elocvente ale Vechiului Testament. La stejarul lui Mamvri (Facere cap. 18), Avraam vede trei îngeri sau trei oameni, dar dintre ei unul se distinge în mod deosebit. Teologul grec Nikolaos Matsoukas, urmând unei interpretări mai vechi, spune că „Îngerul Marelui Sfat” de la stejarul lui Mamvri care vorbește cu Avraam este Fiul lui Dumnezeu: „Patriarhul Avraam este cel care găzduiește pe însăși Sfânta Treime. Apare Mântuitorul Însuși, se manifestă Dumnezeu Însuși la cotitura semnificativă și hotărâtoare a istoriei dumnezeieștii iconomii. Eusebiu al Cezereei își începe istoria cu izbânzile „Îngerului Marelui Sfat”. Acest Înger este Logosul Însuși în starea Sa neîntrupată, care-l conduce pe Israel și scrie istoria. Acest Logos a fost văzut de Avraam în timpul găzduirii celor trei bărbați la stejarul lui Mamvri. Teofaniile nu sunt altceva decât manifestări ale Sfintei Treimi prin intermediul Logosului întrupat”, a arătat teologul grec. Sfinții Părinți au vorbit de o preistorie a Fiului lui Dumnezeu înainte de întrupare, care poate fi citită de la creație și în toată viața poporului ales până la întrupare.
Numele lui Dumnezeu devine Numele lui Iisus Hristos
În Noul Testament, Numele lui Dumnezeu devine Numele lui Iisus Hristos, și aflăm că: mântuirea vine din Numele lui Hristos, „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12); credincioșii se adună în Numele Lui, „că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Mat. 18, 20); rugăciunea se face în Numele Fiului, „și orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul. Dacă veți cere ceva în numele Meu, Eu voi face” (Ioan 14, 13-14); ucenicii lui Hristos vor fi urâți din pricina Numelui lui Hristos, „și veți fi urâți de toți pentru numele Meu” (Mat. 10, 22); în numele lui Hristos, toți vor pleca genunchii, „ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10). Numele lui Dumnezeu lucrător în Vechiul Testament era o formă prin care Fiul lui Dumnezeu se descoperea oamenilor. Numelui lui Dumnezeu și Slava lui Dumnezeu par să fie realități capitale în spiritualitatea monahală și chiar în spiritualitatea poporului dreptcredincios. Monahul își întemeiază toată viața lui pe chemarea Numelui lui Dumnezeu, credinciosul știe că nu poate reuși nimic bun fără să cheme în ajutor Numele lui Dumnezeu, iar despre toate lucrurile care se fac în biserică: icoane, veșminte, sfinte vase etc, noi mărturisim că sunt spre slava lui Dumnezeu. (Articol realizat de Marius Nedelcu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 13 aprilie 2013)
