Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia sfințirii bisericii noi a Mănăstirii Sfântul M. Mc. Gheorghe, Țigănești, județul Teleorman, duminică 6 mai 2012:
„Fii credincios până la moarte
și-ți voi da cununa vieții”
(Apocalipsa 2, 10)
Construirea și sfințirea unei noi biserici într-o mănăstire reprezintă o dovadă a credinței vii și jertfelnice mărturisită de o comunitate harnică și darnică.
Construită cu multă jertfă și râvnă duhovnicească, noua biserică a Mănăstirii Țigănești – Teleorman are ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință și adăpostește moaște ale Sfinților 40 de mucenici din Sevastia. Aceasta ne arată deodată hărnicia, evlavia și dărnicia monahilor acestei mănăstiri, a ctitorilor și binefăcătorilor ei, care cinstesc jertfa și pilda vieții sfinților mucenici, icoane luminoase ale credinței, sfințeniei și iubirii jertfelnice pentru Hristos.
1. Sfințirea unei biserici este și un act de cinstire a iubirii jertfelnice a martirilor
Când se sfințește o biserică nouă, în tradiția ortodoxă se înconjoară biserica purtând părticele din relicve sau moaște de martiri, care apoi, la sfințirea Altarului, se fixează în interiorul Sfintei Mese, pe care se săvârșește Sfânta Jertfă euharistică a lui Hristos, adică Sfânta Liturghie.
Această practică nu numai că amintește de faptul că multe din primele biserici creștine au fost construite pe mormintele martirilor, ci are și o semnificație teologică. Semnificația teologică și spirituală a prezenței relicvelor de martiri în piciorul (interiorul) Sfintei Mese din Sfântul Altar provine din legătura care există între moartea martirilor și taina iubirii lui Hristos mai tare decât moartea, iubire arătată în jertfa lui Hristos pe Cruce, Care S-a rugat lui Dumnezeu pentru cei care L-au răstignit zicând: „Părinte, iartă-le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
Iubirea lui Hristos mai tare decât ura vrăjmașilor credinței și decât teama de moarte este iubirea smerită, milostivă și atotputernică a lui Dumnezeu. Această iubire este împărtășită prin Sfântul Duh martirilor, pentru a se arăta în ei puterea Crucii și a Învierii lui Hristos. Legătura spirituală dintre jertfa lui Hristos pe Cruce, jertfa Sa euharistică din Sfântul Altar și jertfa sau dăruirea de sine a sfinților mărturisitori și martiri, exprimată simbolic în ritualul sfințirii bisericii ortodoxe, este scoasă în evidență de Sfântul Ioan Evanghelistul și Teologul în cartea Apocalipsei: „Am văzut sub altar (jertfelnic) sufletele celor înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care au dat-o (…) Aceștia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare și au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, și Îi slujesc ziua și noaptea în templul Lui, și Cel ce șade pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9 și 7, 14-15).
Mărturisitorii și martirii credinței sunt oamenii cei mai vii spiritual și mai rugători în fața tronului lui Hristos (cf. Apocalipsa 8, 3-4), pentru că în ei s-a arătat în modul cel mai deplin puterea iubirii mai tari decât moartea, în ei credința vie a biruit teama de moarte. De aceea, Biserica îi numește „buni, biruitori mucenici„, iar slujba sfințirii bisericii este o cinstire deosebită a martirilor. Calendarul Bisericii noastre este plin de nume ale sfinților martiri, mărturisitori ai credinței. Desigur, în calendar sunt trecuți doar o parte din mulțimea martirilor în care s-a arătat iubirea lui Hristos mai tare decât moartea.
Martirii sau mucenicii sunt numiți „biruitori” (învingători) ori „purtători de biruință” cu toate că trupul lor a fost ucis. De ce? Pentru că în sufletul lor ei au învins duhul lumesc al păcatului, al violenței și al răutății din lume.
În martiri existența biologică se transformă în existență teologică, existența posesivă a vieții se transformă în dăruire de sine, instinctul conservării se transformă în elan al comuniunii, teama de moarte se transformă în arvună (pregustare) a Învierii. În martiri lucrează harul Sfântului Duh pe care Hristos-Domnul și Dumnezeu-Tatăl îl dăruiesc celor care sunt mărturisitori ai credinței, iubitori de dreptate și adevăr, apărători ai demnității umane umilite sau desfigurate de păcatul individual și colectiv. Pilda vieții și rugăciunile martirilor sunt izvor de inspirație și înnoire pentru viața Bisericilor noastre azi. Ei ne cheamă azi să nu despărțim darul libertății de darul mărturisirii dreptei credințe, al sfințeniei vieții și al dărniciei.
2. Sfințirea unei biserici este un eveniment mare, sfânt și binecuvântat
Zidirea unei biserici și sfințirea ei au loc odată la 100-200 de ani și înseamnă în istoria comunității respective un moment sfânt și solemn, prin care se aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat și în același timp se cere harul Lui sfințitor ca această lucrare – ofrandă a noastră – să fie sfințită așa cum sfințim în biserică ofrandele (darurile) pe care le aducem la Sfântul Altar.
Biserica nouă pe care noi o oferim Mântuitorului Iisus Hristos ca ofrandă a credinței, a hărniciei, a înțelepciunii, a priceperii și a dărniciei noastre devine astăzi o „poartă a cerului” (Facere 28, 17), așa cum auzim și vedem în slujba de sfințire a noii biserici, când arhiereul bate în poarta închisă a noii biserici ca fiind o nouă poartă a cerului, iar biserica o icoană a cerului coborât pe pământ.
Frumusețea artistică a arhitecturii și picturii noii biserici a Mănăstirii Sfântul Gheorghe – Țigănești, inspirate din arhitectura și pictura neobizantină românească, ca o corabie a mântuiri noastre, cu turla înaltă în formă de catarg, ne îndreaptă spiritual spre frumusețea eternă a Împărăției cerurilor.
Numită „laborator al Învierii” (Sfântul Maxim Mărturisitorul) sau „anticameră a Împărăției cerurilor” (Sfântul Nicolae Cabasila), fiecare biserică ortodoxă preînchipuie „cerul pe pământ„, cum spunea Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, pentru ca pe om să-l înalțe la ceruri. Ca spațiu sacru de întâlnire a omului cu Dumnezeu, o biserică sfințită este „Casa Domnului și poarta cerului” (Facere 28, 17).
Spațiu sacru de rugăciune, biserica nouă devine un simbol profetic al adunării oamenilor în Împărăția Preasfintei Treimi. Prin sfințire, această biserică nouă și întreaga mănăstire care străjuiește de pe înălțime întreaga localitate, ca o lumină scoasă de sub obroc și pusă în sfeșnic să lumineze tuturor (cf. Matei 5, 15), devine o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru oameni și sfântă ofrandă de recunoștință (euharistie) a oamenilor adusă lui Dumnezeu.
Felicităm pe Preasfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, pentru toată lucrarea care s-a împlinit aici cu multă dăruire și iubire jertfelnică de către obștea monahală și cei care au ajutat această Sfântă Mănăstire.
Binecuvântăm întreaga obște monahală din Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Țigănești, pe toți donatorii și ajutătorii acestui sfânt locaș.
Felicităm pe toți ierarhii, preoții, diaconii și credincioșii prezenți la acest eveniment sfânt și solemn de spiritualitate creștină și demnitate românească.
Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat să ocrotească această nouă biserică și să dăruiască pace și bucurie, sănătate și mântuire tuturor închinătorilor și binefăcătorilor ei.
Cu multă prețuire și părintească binecuvântare,
†DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
