În general mai puțin cunoscute decât restul scrierilor Sfântului Grigorie Palama, Omiliile scot în evidență caracterul profund pastoral al activității ierarhului Tesalonicului. Ele urmează ciclul sărbătorilor anului liturgic. Marea majoritate a acestor omilii au fost rostite între Utrenie și Liturghie, duminica, în Catedrala „Sfânta Sofia” din Tesalonic sau în alte biserici din oraș.
Sfântul își numește Omiliile adoptând sistemul de ordonare după fiecare evanghelist în parte. Spre exemplu, Omilia a 46-a, cu titlul: La Evanghelia celei de-a treia duminici, după Luca, având ca subiect fiul văduvei cel înviat de Domnul. Întru care se face cuvânt și despre faptul că trebuie să fim iertători și compătimitori unii față de alții; este o interpretare a textului de la Luca 7, 11-16 care se citește în Duminica a 20-a după Rusalii. În aceasta duminică se citește pentru a treia oară în ciclul liturgic al Octoihului o pericopă din Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, iar Sfântul Grigorie Palama păstrează această ordine.
Predicator al renașterii teologice, înrădăcinat în ansamblul tradiției ecleziale
Temele abordate, ciclicitatea lor, conținutul duhovnicesc ne dezvăluie un predicator al renașterii teologice, înrădăcinat în ansamblul tradiției ecleziale, cu bogățiile sale liturgice, dar și cu provocările adresate de această tradiție omului trăitor în societatea secolului al XIV-lea și nu numai. Unul dintre bunii cunoscători ai teologiei palamite, Jean Meyendorff, ne spune: „Omiliile Sfântului Grigorie Palama ne demonstrează cât de absurdă este părerea celor care îl consideră pe cel mai de seamă reprezentant al isihasmului drept un simplu apărător al unui ezoterism special, destinat și accesibil numai unui cerc restrâns de inițiați. De fapt, ceea ce căutau isihaștii era realitatea eclezială, singura realitate care putea da naștere experienței isihaste”.
Citind Omiliile descoperim acea prezență atât de caracteristică unui veritabil „avva”, preocupat de mântuirea păstoriților săi, dornic să le împărtășească bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, dar și responsabilitățile vieții de creștin: „Hristos însă a înviat din morți și „moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6, 9). De aceea, Hristos singur „S-a făcut începătură a (învierii) celor adormiți” (I Cor. 15, 20 ), adică a celor credincioși, și a celor care s-au mutat de aici întru nădejdea învierii și a vieții celei veșnice. Așadar, „S-a făcut începătură a (învierii) celor adormiți”, și „Cel Întâi născut din morți”, și ne-a binevestit și ne-a încredințat nu despre viața aceasta a noastră, cea pieritoare și stricăcioasă, care se conduce prin suflarea cea de viață, ci despre viața cea pregătită nouă, întru nădejdi, îndumnezeită, nemuritoare și veșnică. Căci această viață (cea veșnică, n.tr.) este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El”.
Sfântul se adresează tuturor, iar apelul la răstignirea față de lume este în fond apel la răstignire pentru lume. Sfântul Siluan Athonitul va reaminti peste secole acest adevăr, spunând că monah este cel ce se roagă pentru lumea întreagă. Suferințele lumii întregi rezonează dureros în cel care primește prin rugăciune taina unirii cu Dumnezeu, prin harul Său necreat.
De fapt, majoritatea omiliilor Sfântului Grigorie Palama sunt marcate de această întrepătrundere vie, ieșită din experiența pastorală: „Marea parte a Omiliilor se referă direct la taina esențială a mântuirii. Dar, întotdeauna, teologul este cel care vorbește, chiar dacă circumstanțele rostirii omiliei nu sunt dintre cele mai favorabile. Trebuie să se adreseze unei cetăți sfâșiate de lupte sociale și de ambiții politice pentru a-i chema pe locuitori la pace? Începe prin a aminti marele adevăr biblic al unității creației, al unității naturale a fiilor lui Adam. Amintește apoi faptul că rațiunea postulează această unitate chiar și în interiorul cetății, pentru a ajunge la scopul final al unității creștinilor în Biserică, Trupul lui Hristos, prin harul Botezului. Trebuie să predice în legătură cu serbările populare care aveau loc cu ocazia secerișului? Vorbește de sămânța care este Cuvântul lui Dumnezeu în inima celui care crede, de păstorii Bisericii, de secerișul amintit de Scriptură, secerișul din zilele cele din urmă, împlinit de îngeri (Omilia 26 și 27). Cum comentează luptele politice ale căror victimă a și fost? Recurge la o lungă digresiune asupra păcatului, pentru a arăta că este un adevărat adulter părăsirea Miresei cerești și dedarea la războaie civile (Omilia 63).”
Stilul Omiliilor, simplu și concis
Stilul Omiliilor este simplu și concis. Nu există artificii retorice care ar putea să îngreuneze receptarea mesajului. Trebuie remarcat faptul că Sfântul Grigorie face adesea adevărate exegeze biblice. Sunt predici care efectiv se adapă din cuvântul Scripturii, pe care autorul Omiliilor îl valorizează. Omilia exprimă teologia și dezvăluie Scriptura, dar nu ca pe un obiect exterior, ci în conștiința înduhovnicită a mărturisirii și a experienței. Predica devine mărturisire nu a unui fapt istoric, natural, filosofic, ci este mărturisire cu caracter organic, reieșită din experiența vie a realității duhovnicești: „Să ne facem fii ai zilei celei veșnice și apoi să urcăm pe munte, acolo unde Hristos a strălucit, pentru ca, privind cele de acolo și mai cu osebire petrecând în lumină, și fiind aflați vrednici de o asemenea zi, Însuși Cuvântul lui Dumnezeu să ne înalțe și pe noi la vreme potrivită. Iar acum, împreună să tindem și să ne înălțăm ochii minții către lumina propovăduirii Evangheliei, ca să fiți schimbați până la înnoirea deplină a minții voastre și atrași astfel de dumnezeiasca strălucire de sus, să ne facem asemenea chipului slavei Domnului căruia I-a strălucit fața ca soarele pe munte”.
„Oameni ai modernității târzii, am ajuns să funcționăm mental după modelul pieței”
Poate ar trebui să ne adăpăm mai des din această mărturisire plină de experiență care străbate din Omiliile Sfântului. „Oameni ai modernității târzii, am ajuns să funcționăm mental după modelul pieței. Ne descoperim la fiecare pas angrenați în mecanismul ofertei și cererii. Se vorbește pe drept cuvânt despre o „piață a ideilor”, în care cunoașterea crește și se rafinează datorită circulației și liberei concurențe a produselor intelectuale. Se vorbește despre o piață a „bunurilor simbolice”, unde individul își poate târgui după plac ingredientele propriei viziuni asupra lumii. Tradițiile spirituale se văd concurate în „supermarketul religiilor” de inventivitatea unor nou-venite, a căror atracție stă tocmai în noutatea lor eclectică, într-o religiozitate de nivel accesibil, într-o ofertă „individualizată”. Pentru a „rezista pe piață”, marile religii își regândesc strategiile de comunicare, modalitățile de prezență și de influență publică, își înmulțesc gesturile simbolice pregnante. Este tocmai atitudinea pe care o respinge aproape violent Sfântul Grigorie. Omul este îndemnat (și pe vremea Sfântului, dar cu atât mai mult în contemporaneitate), să se informeze cât mai mult despre Dumnezeu, ca să își facă o idee proprie, convenabilă despre Dumnezeu. Acest tip de îndemn vine și în întâmpinarea ideilor de „frățietate”, de „ideal” al umanității. El este regăsibil în toate curentele de New Age contemporane. Mesajul Sfântului este însă clar : „să ne curățim ochiul cugetării de toată întinăciunea pământească, disprețuind tot ce e plăcut și foarte frumos, dar care nu e statornic; căci chiar dacă pare plăcut, aduce chinul veșnic, și chiar dacă aduce frumusețe trupului, dar încinge sufletul cu această urâtă tunică a păcatului, din cauza căreia, cel care nu are haina unirii nestricăcioase este aruncat, cu mâinile și picioarele legate, în focul acela și în întunericul cel mai dinafară (Mt. 22, 13).” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 5 decembrie 2009, semnat de pr. Roger Coresciuc)
