Silviu Oravitzan (născut în 1941) este un artist consacrat atât pe plan național, cât și internațional, preocupat de simbolurile creștine și, ca orice căutător autentic, merge în profunzimea lucrurilor și ne relevă înțelesuri pierdute sau de mult uitate, fascinat de înțelepciunea populară pe care o explorează pertinent și o prezintă autentic în lucrările sale. Este persoana care a înțeles că prin artă sufletul devine mai bun, frumos și doar în acest mod se poate apropia de Dumnezeu.
Domnule Oravitzan, de când vă ocupați de artă și ce v-a determinat să vă orientați spre artă?
Sunt născut într-o zonă dăruită de Dumnezeu, în sudul Banatului, la Ciclova Montană, un sat de lângă Oravița, unde toate liniile, suprafețele, determinările geometrice, precum pătratul, rombul, erau prezente pe cerul copilăriei mele. Covoarele bănățene pline de o geometrie asemenea marilor capodopere, țesăturile în filigran ale costumelor țărănești, broderiilor etc. Acestea m-au determinat și m-au încântat, devenind în scurt timp cutia de minuni a copilăriei. Când am început să mă exteriorizez, aveam un „freamăt” al facerii, în sensul că tot timpul desenam, toate caietele mele erau pline de romburi, pătrate, o întreagă lume abstractă în mișcare. Mama, fiind învățătoare, întotdeauna mă urechea la sfârșitul săptămânii, deoarece caietele mele erau pline cu ideograme, semne, grafii, despre care nici acum nu știu ce m-a determinat să le fac.
Ce reprezintă lucrările dvs.?
Lucrările mele reprezintă o poveste a simbolurilor metafizice, o lume a geometriei, ce coagulează structuri care susțin lumea în aparența ei. Nu poți intra în dinamica pătratului decât ținând cont de înălțime și lățime, care creează o succesiune de pătrate. Pătratul terestru este realitatea imediată, vizualizat prin brațul orizontal al Crucii, iar pătratul celest este prezent prin Ierusalimul ceresc. Raportul dintre aceste două pătrate stă la baza tuturor construcțiilor sacre din lume și devine o relație între cer și pământ; mă gândesc la pătratul rotit, care dă octogonul; simbolistica baptismală, ziua a opta etc. Crucea însăși se obține din pătrat; rotirea pătratului în jurul axului median, în jurul unui centru dă naștere prin elevația crucii, sensului ei ascensional. Ea leagă pământul de cer. Limitele acestor geometrii creează determinări, direcții. În toate lucrurile există un raport geometric reflectat chiar și în portul popular, unde pătratul apare țesut cu fir de aur. Cum de oamenii de la țară dintotdeauna au știut să stăruie asupra acelorași lucruri pătrat, romb, succesiune de romburi? Abia acum descoperim unde sunt intrările romburilor, la numărul de aur al lui Fibonacci. Oare nu vin acestea dintr-o memorie pierdută a omului, care la început era una, iar toate aceste semne erau solidare, din bazinul dunărean și până în Orientul Apropiat sau îndepărtata Japonie? Semnele acestea le regăsim la chinezi, indieni, precolumbieni și ne întrebăm de unde vin, cum comunică? Mircea Eliade spune că vin dintr-o memorie paradisiacă, iar noi, cu cât ne depărtăm de ele, pierdem ceva. Săpând în sufletul și memoria omului, găsești o pânză freatică, acolo în adâncime se află tezaurul comun, iubirea, nașterea, tristețea, moartea, toate la același numitor. În acest mod sunt solidar cu omul de pretutindeni; prin simbolurile fundamentale avem fața spre origine, ce ne leagă cordonul ombilical și astfel gravităm spre Centru.
Care sunt materialele preferate pe care le folosiți?
Materialele au venit din necesitatea de a purta cât mai mult mesajul trăirilor mele, al exprimărilor mele, expresia lor. De-a lungul activității de 40 de ani, mă preocup doar de patru simboluri metafizice fundamentale, geometrice: pătratul, cercul, crucea și centrul. M-am ocupat de mișcarea pătratului, a crucii, a centrului ca punct terminus și lumina. Din expoziția de la Căminul Artei din București, 1975, eram fascinat de lumina fizică a zonei unde trăiesc, ce se aseamănă mult cu lumina din sudul Macedoniei, nordul Greciei; întâlnind-o prima dată, am fost încântat, mirat, și atunci am înțeles de unde lumina aceasta de aur și de argint în peisajele mele. Aceste nuanțe le-am întâlnit în problema mai tuturor pictorilor români care au căutat lumina fizică. Eram fascinat de lumină, ce mai târziu se transformă și se întâlnește cu lumina copilăriei mele, care e altceva; este lumina sărbătorilor, lumina întâlnirilor cu biserica; tatăl meu era învățător și cantor la biserică. Așa am trăit toate momentele mari în care te întâlnești cu Dumnezeu. În acest univers sătesc există o cosmologie specială, în care lucrurile au un centru precis și circumferințe foarte bine rânduite; nașterea, moartea, nunta etc., unde am întâlnit un alt fel de lumină. Mai târziu, prin lecturi, educație, școală, am descoperit – Lumina Ortodoxiei, a mărturisirii, Lumina taborică. Ea se așază lin, fără stridență, cu Dumnezeirea în Centru, structurată ca un fagure, în care noi multiplu suntem acolo puncte din ea.
La Cluj ați sculptat un iconostas. În ce măsură elementele tradiționale ortodox-românești le-ați combinat cu cele bizantine și ce sursă de inspirație ați avut?
Prima dată am realizat un iconostas la Mănăstirea Nicula, un parietal în locația unde a avut reședința fostul mitropolit Bartolomeu Anania, din partea căruia m-am bucurat de o prietenie nesperată și care, după ce mi-a vizitat expoziția de la Cluj, spre marea mea surprindere, a avut un discurs formidabil despre lumina taborică și cum lucrările mele o pot evoca. Înalt Preasfințitul spunea că în copilărie era o ființă contemplativă; avea un nuc în spatele casei și de multe ori stătea seara și scria versuri; inspirația poetică făcea ca timpul să nu mai respecte rânduiala lui Cronos, iar nopțile deveneau luminate prin apariția lunii. Prin ramurile și frunzișurile nucului lumina lunii părea că dă foc arborelui, pentru ca mai apoi această lumină să nu mai conteze, ci ea să lumineze și să aprindă sufletul copilului aflat în contemplație, încât nu se mai știa cine pe cine luminează. Transferul acesta de la un luminător fizic la interioritate, la interioritatea ca biserică este un lucru formidabil. Aceasta este lumina iconică, concomitent lumina taborică. Odată m-a invitat la mănăstirea unde își avea reședința și m-a omenit cu o „căruță” de cărți. În contrapartidă, i-am spus să își aleagă o lucrare din muzeul de la Cluj, rugând pe directoarea de atunci a muzeului, dna Livia Drăgoi, să medieze acest lucru. Însă mitropolitul a spus: „Mie nu îmi trebuie o lucrare de la Oravitzan, mie îmi trebuie toate!” Atunci mi-a cerut să gândesc ceva pe un parietal, unde avea paraclisul de rugăciune. Astfel, am realizat iconostasul care este astăzi. Prima dată am făcut o succesiune de cruci în relief, care creează o alternanță, o schimbare de planuri înclinate în funcție de mișcarea subiectului și a luminii; aceasta este lecția mozaicurilor de inspirație bizantină. Iconostasul, de fapt, este o perdea între lumea aceasta și Sfânta Sfintelor, unde este lumina oscilatorie, care freamătă și te locuiește. Aceste gânduri sunt exprimate de lucrarea în lemn, care are mii și mii de fațete în spate, diferite structuri. În acest mod iconostasul de la Cluj evidențiază cum icoana se subțiază și dispare în lumină.
Căderea protopărinților, intrarea păcatului în lume este surprinsă de Sfântul Maxim Mărturisitorul, precum o lume care se sparge în mii și milioane de cioburi. Poate artistul creștin prin operă să refacă lumea?
Cioburile acestea se pot aduna din nou, fără a mai fi lipituri de cioburi, devenind aceeași masă ca la început. Dar noi ne-am pierdut memoria aceasta și este un lucru grav, căci am pierdut și forța de a fi transferați de lumina dintâi, în care nu era orgoliul unei meserii, ierarhii; într-o societate teocentrică și împăratul și săracul și tâmplarul și zidarul aveau fiecare importanță maximă în centrul meseriei, pentru că nu era o disprețuire a omului în funcție de ceea ce face, de profesie, de funcție. Părintele Rafail Noica, într-un interviu, spune că oamenilor le este frică de Dumnezeu. Aceasta te scoate din rânduiala Lui, din fagurele Lui, care este construcția divină. Și dacă ești în afara Lui, ești un om bătut de Dumnezeu, nu mai ai nici o valență de care să te legi. Devii un om rătăcit, împrăștiat și riști o schizofrenie, între persoanele care se bat în tine. De aceea și artistul la ora actuală ar trebui să fie mai modest, căci el nu creează nimic, ci doar descoperă prin actul său creator o lume creată dinainte de el și este dator să se miște după rânduiala lui Dumnezeu. Doar în acest mod poate realiza legătura dintre Dumnezeu și dumnezeul din el. Când asculți un Mozart, Bach sau vezi o icoană de Rubliov, nu faci decât să descoperi pe dumnezeul din tine prin urechea, ochiul din tine. Aceștia devin mijlocitori între formele pe care le-a făcut Dumnezeu și tine ca ascultător, respectiv privitor. Aportul artistului este unul de catalizator, un mediu de transmitere, întrucât Creatorul se află întotdeauna în spatele operei.
Dacă icoana este chipul prototipului, cum vedeți diferența dintre o icoană și tabloul religios?
În tabloul religios nu poți decât să admiri știința de carte, măiestria creatorului, a unui Michelangelo sau Rafaelo. Căutând știința în expresie, în formă, rămânem tributari unui anumit frumos, unui anumit spectacol. Căutăm să luăm omul de mână, și nu de suflet, și atunci pe ecranul expresiei pierdem enunțul problemei. În icoană Îl găsești direct pe Dumnezeu și în mod nemijlocit iei legătura cu El. Întruparea Sa este un miracol pentru noi. Rădăcinile culturale ale Europei vin din sorgintea aventurii lui „Dumnezeu s-a făcut om”. O credință care este plină de lumină, Sfântul Grigorie Palama vorbește de „lumina necreată”, care se suprapune peste cartezianismul grec, creând specificul culturii europene.
Tratați simbolurile ancestrale pe care creștinismul le asumă prin Cruce. Sfântul Maxim vorbește despre un creștinism cosmic. Vă regăsiți prin opera dvs. în acest cadru?
Da, vedeți, toată arta românească din spațiul danubiano-pontic reflectă această idee. Mircea Eliade în lucrările sale vorbește despre creștinismul cosmic al românilor, iar părintele Dumitru Stăniloae spunea că Dumnezeu Îl așază pe Hristos pe Cruce nu întâmplător, adică se așază exact în centrul lumii, care este între latura orizontală, cea care ține de mijloacele de existență și năzuința întotdeauna a omului spre cer. Deci, Hristos se așază exact în mijloc, El care este dintotdeauna din veci din Tatăl și care se întrupează la plinirea vremii (Gal. 4, 4). Crucea este și precreștină, nu numai creștină; Hristos a fost și pre-creștin și tocmai aici ne găsim cu fața către Dumnezeu, moment în care se regăsesc toate culturile. Am întâlnit un sculptor japonez care, admirând opera lui Brâncuși, regăsește propria tradiție, pentru că Brâncuși se poziționează cu privirea spre centrul lumii. De niște ani buni am realizat structuri de semne abstracte, pătratul, rombul, centrul și mi-am pus întrebarea: Unde este Întruparea?, întrucât știm că Dumnezeu se face om. Unde e omul? Și răspunsul vine prin lucrările „Sacosurile”, „Potirele”, „Crucile”, ce le voi prezenta în acest an, care intră în clepsidra dogmei creștine, precum intră rânduiala lui Dumnezeu în om. Omul nu este făcut așa o grămadă de carne și oase, aleatoriu trimis în cosmos, ci intră și el în rânduiala generală prin reflexie, precum niște oglinzi mai mici, care conțin oglinda cea mare, fiindcă în fiecare creatură, în orice om există Dumnezeu.
Mă preocupă structurile geometrice ce rezonează cu tiparul. Poate că Adam așa avea circuitele, iar când a fost scos afară din Rai, s-a simțit gol, urât, lipsit de lumina harică, care-l îmbrăca dumnezeiește. La noi țăranul, când se duce la biserică, se îmbracă frumos în costum, după ce înainte s-a îmbăiat, a pus flori de tei, și asemenea unui aristocrat se duce în fața lui Dumnezeu. Aici se cuminecă și devine una cu frumusețea. Așa a apărut gândul pe care încerc să-l concretizez în expoziția din acest an, unde sunt interesat de raportul dintre aceste semne, dintre rânduiala omului, la proporțiile umane, căci omul prin Hristos este chip și are menirea de a ajunge la asemănare cu Dumnezeu.
Pe data de 18 mai 2013 debutează vernisajul expoziției la Muzeul Țăranului Român din București, un spațiu extraordinar realizat de colegul nostru pictorul H. Bernea. Tot ce a făcut în acest spațiu este legat de creștinismul cosmic, de cruce. Țăranul nu făcea nimic fără să găsească acel „pentru ce?”. Toate formele din muzeu nu sunt gratuite: oala, câlceagul, hainele, țesăturile, până și semnele de care vorbeam; există o întreagă fenomenologie a găsirii spiritului în toate, a conotațiilor soteriologice. Cum l-au tămăduit pe om aceste forme simple?, de la o cană, farfurie, de la a pleca la muncă, de la a-ți face cruce, de a găsi raportul dintre tinda și suprafața murală? În acest spațiu voi avea expoziția, locație ce te obligă la o asemenea exigență. Aș mai menționa și că la Palatul Brâncovenesc, Mogoșoaia, cu ani în urmă, am avut prima expoziție legată de simbolurile creștine împreună cu Sorin Dumitrescu, Marian Gherasim și pictorii Dan Palada și Onisim Colta.
Se poate vorbi despre o criză a simbolismului religios? Este actuală afirmația?
Dacă ar fi să vorbim de o criză, e pentru că simbolul religios a fost tratat formal. Foarte mulți artiști fac cruci, însă fără a avea încărcătura sufletească, ce te plasează într-o rânduială dumnezeiască, precum Marea Tradiție, care pe cei dinainte de Hristos îi aducea la El, iar celor de după El, sfinții Săi, le descoperă harul Său. Numeroși artiști în arta contemporană au luat în mod formal simbolul, care a fost tratat dintr-o latură a găsirii unui pragmatism, precum în religia protestantă, de aici un anumit pragmatism legat de viață. Așa a apărut impresionismul, la modă la sfârșit de sec. XIX și început de sec. XX, care a extras forma, fără a avea încărcătura. Pe același principiu s-a mers cu neo-ortodoxismul, neo-catolicismul. Aici a sărăcit simbolul, pentru că nu ne putem întoarce la simbolul religios decât în urma ipostazierii. O parte din simbol e la noi, și alta e dincolo. Dacă facem partea de la noi, însă fără să avem fața spre partea care nu mai e la noi, nu vom putea avea încărcătura unui simbol religios viu; credința vine din Revelație, iar telosul este să dobândești mântuirea. De aceea în perioada browniană pe care o trăim sunt multe cruci; la comuniști erau cu stele, însă azi vedem că nu mai au substanță; comunismul a spus că face raiul pe pământ, omul a crezut minciuna asta 60 de ani, apoi stelele acelea au pălit și nu au mai fost nimic.
Cum vedeți limita între educația artistului și harul lui Dumnezeu? Cum poate el crea întru sinergie cu Dumnezeu?
De la renaștere s-au creat niște monumente ce se iau la întrecere cu Dumnezeu. Să nu uităm că Domnul dă harul Său pentru ca omul să se împlinească, unul să devină pictor, tâmplar, preot bun ș.a. De om ține de a fi un bun releu, mijlocitor; e important ca artistul să aibă instrumentele necesare ca analizator. Astfel, dacă ești pictor e necesar să ai ochiul bun, adică să înțelegi raportul, proporția într-o formă matematică, organică; dacă ești muzician trebuie să ai urechea fină, să ai în memoria ta acest simț. De aceea nu poți fi pictor mare la 20 ani ori violonist la 3 ani, pentru că trebuie să exersezi, până când informația intră în materia celulei tale. Ca pictor trebuie să citești mult, să-ți educi ochiul, să vizitezi muzee, dar în același timp e nevoie să-ți cultivi sufletul pentru a deveni mai bun, frumos; de unde pleacă arta și unde ajunge, nu mai știm; pleacă de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu.
Sfânta Liturghie este centrul cultului ortodox. Ca orice căutător al lui Dumnezeu, încercați să intrați în această rânduială. Cum caracterizați raportul dintre Sfânta Liturghie și opera dvs.?
Opera este un praznic al luminii, în care figurile sfinților se topesc în această Lumină. Ce poate fi mai mult decât o Liturghie în care te topești în bucurie, în Lumina cea vie? Astfel, o viață trăită în Hristos este o Liturghie a Luminii.
Care este mesajul operei?
E o vanitate de la a vrea și până la a putea. De obicei iconarii pictau, nu spuneau prea multe; azi noi ne-am îmbolnăvit, ar trebui să lăsăm lucrările să vorbească. Rubliov știa mai bine ca mine, dar tăcea. Profesorul Bimel spunea: „când vii la Oravitzan trebuie să taci”. Unul care vorbește „te poate duce cu vorba”, căci la nivelul limbajului poți afirma orice, dar singură opera te poate face să vibrezi. Cuvintele noastre nu au puterea celor ale lui Hristos, care prin Cuvânt a făcut totul, „El a zis și s-a făcut”. E diferit de „vorbăria” noastră.
Poate artistul de azi să aducă Lumina cea vie în sufletele oamenilor?
Or va fi așa, ori nu va fi. Nu văd altă soluție. Dacă oamenii nu îl cultivă pe dumnezeul din ei, noi chiar că devenim o societate atomizată, de care se va alege pulberea. Mircea Eliade spunea că dacă nu va fi „homo religiosus”, nu va fi nimic, va fi scrum. (Interviu realizat de Diac. Marius Mircia și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 23 martie 2013)
