Se împlinește astăzi un secol de când venea pe lume, în comună argeșeană Suseni, părintele profesor Ene Braniște.
Dascăl de seamă al Bisericii noastre, este cinstit drept unul dintre cei mai mari liturgiști ortodocși.
L-am rugat pe pr. prof. dr. Nicolae Necula, de la Facultatea de Teologie din București, ucenic apropiat și următor la catedră al părintelui Ene Braniște, să ne împărtășească din amintirile sale referitoare la marele profesor.
Părinte profesor, în ce împrejurări l-ați cunoscut pe părintele Ene Braniște?
Pe părintele profesor Ene Braniște l-am cunoscut la Examenul de diplomă de la Buzău, la absolvirea Seminarului, unde era președinte de comisie, venit de la București. Un om înalt, cu ochelari de vedere cu dioptrii mărite, foarte elegant, foarte curat, foarte distins îmbrăcat. Purta reverendă și brâu roșu aproape întotdeauna. Nu l-am văzut decât ulterior, în cercuri foarte intime, în haine civile. La facultate venea de acasă îmbrăcat în reverendă. La examenul de la Seminarul de la Buzău și-a exprimat dorința să stabilim o colaborare, îi spunea părintelui director: „Mi-a plăcut foarte mult cum a răspuns elevul acesta, Necula, și vreau să lucrăm mai îndeaproape”. Am ajuns la București și mi-a spus foarte limpede: „Uite, eu vreau să fii ucenicul meu. Studiază, preocupă-te de toate problemele de teologie, că eu am gânduri mari cu tine”. Într-adevăr, m-a urmărit ca evoluție în perioada studenției și, când m-am dus să iau licența la dumnealui, mi-a spus: „Eu nu te oblig să vii la mine, dacă vrei să mergi la alt profesor, ești premiant în serie și poți merge la orice disciplină. Numai dacă vrei să vii la mine, vii”. I-am spus că vreau să continui cu dumnealui și mi-a dat să cercetez despre Sfânta Liturghie la Sfântul Simeon al Tesalonicului. Am intrat la doctorat, tot la specialitatea Liturgică, am făcut un an în țară, după care am plecat în străinătate, la studii, la Cairo și mai apoi la Roma. Tot timpul a fost aproape de mine, mi-a supravegheat pregătirea și preocupările, am purtat o corespondență din străinătate, și când m-am întors de la Roma, eram deja numit asistent la Facultatea de Teologie. Datorită părintelui Ene Braniște și vrednicului de pomenire mitropolit Antonie Plămădeală, care era pe atunci episcop-vicar patriarhal răspunzător de învățământul teologic în Patriarhia Română, am putut studia în străinătate. Așa a început colaborarea mea apropiată cu părintele profesor, fiindu-i asistent ani de zile. Când s-a îmbolnăvit și după ce a trecut la cele veșnice, l-am urmat la catedră, prin examen de concurs.
Cum apărea părintele profesor Ene Braniște în fața studenților?
Era un om extraordinar de elegant, în primul rând bine pregătit. Ținea cont că apare în fața studenților și venea îmbrăcat impecabil întotdeauna, cu reverende călcate, brâu roșu, ochelarii amintiți și se impunea prin statura lui. Era un bărbat înalt și bine făcut și vorbea foarte frumos la cursuri. Aveai impresia că citește cursul, dar el vorbea liber. Făcuse, pe lângă Teologie, și doi ani de Filologie și Seminarul Pedagogic „Titu Maiorescu”. Avea un dar deosebit al vorbirii. Vorbea frumos, avea trei-patru sinonime pentru fiecare cuvânt, cunoștea foarte bine limba română. Orele de liturgică erau o adevărată încântare. Dacă o predai așa cum este ea scrisă, de multe ori această disciplină poate fi plictisitoare; dar dacă știi să îi dai puțină vervă, atunci faci lecția atrăgătoare. Și dânsul știa foarte bine să facă lucrul acesta. În ceea ce privește scrisul, era foarte minuțios. Punctuație, virgule, punct și virgulă, nu ierta nimic. Dacă îi dădeai ceva scris, de la o lucrare până la teza de doctorat, ți-o înapoia roșie de corectură, până la virgulă. Avea o exprimare corectă, gramaticală, românească. Frazarea sa în scris este o plăcere de citit, nu bombastic, nu cu neologisme, nu cu fraze întortocheate, este ca un izvor de apă limpede care curge. Așa de bine vorbea și scria.
A fost un om foarte echilibrat, sobru, în general. Nu știai, la examen, de exemplu, ce ai făcut. Trăgeam bilete, ne pregăteam să răspundem și nu zicea nimic. Ne privea direct, prin ochelarii aceia cu lentile duble și la sfârșit ne spunea doar „Mulțumesc”. Dar nu știam dacă a fost bine sau dacă a fost rău. În general, era foarte generos la note și obiectiv în apreciere. Râdea rar, foarte rar chiar, și se enerva, la fel, destul de rar. Era un om așezat. Pregătirea teologică era ireproșabilă. Toată viața și-a văzut de disciplina lui și de cele adiacente din secție, pe care le-a predat. Catedra de atunci era alcătuită din disciplinele liturgică, pastorală și artă creștină. Aceste discipline le-a predat cu foarte multă demnitate, competență și autoritate. A scris pentru fiecare disciplină, dar s-a profilat pe liturgică, fiindcă era materia de bază. A mers în străinătate pentru diverse conferințe, liturgica fiind disciplina pe care a slujit-o toată viața. Așa se explică și cele două cursuri universitare pe care le-a publicat, manualul de Liturgică pentru seminar și Dicționarul liturgic pe care l-a lăsat, publicat prin grija soției sale, Ecaterina. A semnat sute de studii, recenzii, cronici și comentarii. A fost un om al biroului, al catedrei și al scrisului, de aceea s-a și realizat foarte frumos.
Făcea din slujire o adevărată artă
Cum slujea părintele Ene Braniște?
În ceea ce privește slujirea la biserică, era îmbisericit la noi, la Institutul Teologic. Mai întâi a fost la Facultatea de Teologie din Universitatea din București. În 1949, facultatea a trecut sub egida Bisericii și în acel an a fost numit conferențiar și spiritual cu sarcina de a preda liturgica. În câteva luni a devenit profesor de liturgică, numit de patriarhul Justinian. A rămas îmbisericit, slujea rar, dar cu multă prestanță și vădită plăcere, cu veșminte foarte curate și îngrijite. Avea o voce plăcută, frumoasă, de tenor și făcea din slujire o adevărată artă. Noi ne uitam cu admirație la el, atât la orele de seminar, cât și în momentele în care slujea la Biserica „Sfânta Ecaterina”.
Părintele Ene și doamna Ecaterina Braniște nu au avut copii. Erau studenții de la Teologie „copiii de suflet” ai părintelui?
Într-adevăr, nu a avut copii, în schimb și-a iubit foarte mult studenții. Cei care am lucrat cu dânsul am simțit această bucurie de a ne iubi ca pe copiii săi. Avea răbdare, ne îndruma, ne arăta cum să facem planurile de lucrări, ne indica bibliografia respectivă. Era exigent și noi știam asta. Cei care am îndrăznit să facem doctoratul cu dumnealui ne-am pregătit din timp, că știam că este foarte exigent. A fost foarte bine că a fost așa, pentru că, în primul rând, ne-a învățat să scriem românește cum se cuvine și, în al doilea rând, ne-a învățat să fim exigenți, să nu lăsăm nimic la voia întâmplării, ci să le facem sistematic și temeinic. A fost, probabil, cel mai mare profesor de liturgică din țara noastră și unul dintre cei mai mari din întreaga ortodoxie. Este cunoscut în lumea teologică destul de mult, prin manualele, prin studiile și prin predicile sale. A scris și o serie de predici de mare frumusețe. Dacă îi citești o predică, observi că are un sistem de expunere didactic, încât poți s-o reproduci întocmai. Așa de clare și frumoase sunt predicile sale.
A fost un model de profesor, care toată viața și-a închinat activitatea scrisului teologic, predării disciplinelor respective, pregătirii personale pentru catedră. Avea o bibliotecă bogată și un birou în care intrai ca într-un sanctuar. Prefera să lucreze în liniște, acasă. Venea cu sfințenie la cursuri, nu știu dacă a lipsit vreodată. Un profesor conștiincios, cum de fapt era toată generația din perioada aceea. Sunt profesori mari pe care ne-a învrednicit Dumnezeu să-i avem drept îndrumători științifici și duhovnicești, încât formarea studenților din timpul lor a fost foarte bună și eficientă pentru lucrarea Bisericii. (Interviu realizat de Alexandru Briciu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 12 octombrie 2013)
