Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la nașterea părintelui Sofian Boghiu și 10 ani de la trecerea sa la Domnul.
Părintele Sofian a fost, întâi de toate, un monah desăvârșit. Toată viața a trăit în smerenie și ascultare. Am cunoscut îndeaproape duhul lui de supunere față de ierarhul său. A fost milostiv, toată agoniseala o împărțea săracilor care îl așteptau zilnic în curtea Mănăstirii Antim. A fost un monah nevoitor și rugător. Cunoaștem experiențele sale din perioada Rugului aprins. Nu a mărturisit niciodată că ar fi avut darul rugăciunii neîncetate, dar sunt indicii că avea rugăciunea: La rugăciune, eu nu țin seamă de bătăile inimii, de o sincronizare a lor, ci sunt atent la cuvintele rugăciunii, ca fiecare cuvânt din rugăciune să cadă pe locul inimii. Dar dacă de un an și ceva vă rugați așa și aveți bucurii duhovnicești, rugați-vă în continuare cum v-ați rugat până acum. Vă socotesc fericit dacă puteți avea două-trei ore pe zi pentru sfânta rugăciune, scria unui monah. ‘Din această știință și lucrare a rugăciunii neîncetate s-a hrănit iscusința sa de duhovnic, revărsată asupra fiilor săi sufletești în intimitatea spovedaniei, sau de la amvon, sau prin povețele ziditoare de suflet’, observa academician Virgil Cândea, unul dintre fiii săi duhovnicești.
A iubit Sfântul Altar și Dumnezeiasca Liturghie. Chipul părintelui Sofian slujind Dumnezeiasca Liturghie, glasul său blând, firesc rugător, cu simțul muzicii bisericești, mângâie încă amintirea celor care l-au cunoscut.
A fost un neobosit predicator. Deși, datorită duhului său smerit, predica sa nu era spectaculoasă, era însă cuceritoare și cu multă putere. Ca și scrisul, cuvântul lui era măsurat, ordonat, în fraze scurte, fără abuz de epitete, deși păstra ușor miresmele graiului moldovenesc. Rostirea era una consecvent mărturisitoare. De aici și puterea cuvântului său. Dacă ar fi trăit într-o altă epocă, ar fi și scris mai mult. După 1989 i-a fost tipărită teza de licență, ‘Chipul Mântuitorului în iconografie’ (2001) și lucrarea ‘Sfântul Antim Ivireanul și Mănăstirea Tuturor Sfinților’, apărută postum, în 2005. Pentru aceasta s-a ostenit foarte mult, reușind să publice pentru prima dată în facsimil cunoscutul manuscris al Sfântului Antim, ‘Chipurile Vechiului și Noului Legământ’, aflat într-o bibliotecă din afara granițelor țării.
Părintele Sofian a fost și pictor bisericesc. A pictat și restaurat multe biserici. Pictura bisericească a constituit un capitol asumat continuu de părintele. În jurnalul său descrie pictarea primei biserici, cea din Pipirig, apoi a bisericii Mănăstirii Negru Vodă, a bisericii Mănăstirii Dealu, sau a celor două biserici din Liban. Pe crucea mormântului a așezat el însuși o fotografie cu dânsul ținând în mână pensula și culorile.
Dar componenta principală a slujirii sale preoțești a fost, fără îndoială, aceea de părinte duhovnicesc. Părintele Sofian a fost un părinte duhovnicesc în adevăratul sens al cuvântului. Nu spovedea pur și simplu, ci își asuma paternitatea duhovnicească pentru fiii săi duhovnicești. Odată ajuns sub epitrahilul părintelui, rămâneai pentru totdeauna. ‘L-am avut duhovnic 40 de ani, scrie cineva… Mi-e dor de drumul acela, de locul acela. Aștept să mă întâlnesc cu el. Mă rog pentru el în fiecare zi. Așa mi-e dor de el!… Mult m-a ajutat în viață… A fost un sfânt. A fost un om al lui Dumnezeu! Mă rog lui Dumnezeu să-l numere printre sfinți.’ Era blând și tare înțelegător cu neputințele oamenilor. Era aspru doar cu judecata aproapelui. Spunea: ‘Să nu osândiți pe nimeni, niciodată, chiar dacă îl veți vedea greșind. Îl puteți sfătui direct să nu facă respectiva abatere și să vă rugați pentru el’.
Popularitatea de care se bucura părintele Sofian ca duhovnic se datora, fără îndoială, intuiției credincioșilor că acesta era aproape de Dumnezeu, că prin el vorbea Dumnezeu Însuși. Nici culturii sale teologice, care exista, dar nu era afișată, nici atracției care ar fi putut decurge din vreo vrednicie bisericească și cu atât mai puțin deținerii vreunei științe speciale a spoveditului, deși avea o bogată experiență. Nu era nimic spectaculos în prestația sa de duhovnic. Eram însă toți purtați spre el de încredințarea că printr-însul ne apropiem tainic de Dumnezeu. Erau și semne exterioare care pledau pentru aceasta: curăția și sfințenia vieții lui, credincioșia lui față de Dumnezeu și față de Biserica lui Hristos, dragostea, bunătatea și jertfelnicia, delicatețea, răbdarea fără margini… Dar ne atrăgea la părintele Sofian simțul că era purtător al duhului dumnezeiesc, după care tânjim toți. (Articol publicat în Lumina de Duminică din data de 09 septembrie 2012)
