Aflat la granița dintre două lumi, Occidentul și Orientul, orașul Istanbul este el însuși o lume, o lume a contrastelor, care amăgește și dezamăgește deopotrivă, care te cheamă cu generozitate în sânul ei, dar îți amintește cu consecvență și te convinge că nu îi aparții. Această lume se prezintă totdeauna cu un alt chip, după chipul spiritual și cultural al celui care privește. Pentru occidentali este un miraj, pentru orientali este un sanctuar, pentru creștinul român, apusean după trup și grai, dar răsăritean după suflet și crez, Istanbulul este vechea cetate a Sfântului Constantin cel Mare, vas ales al creștinismului și cuptor al dreptei credințe.
Intrarea nordică în metropola turcă contrazice toate așteptările unui balcanic: noile blocuri ating norii cu semeție; străzi largi și curate, veșnic pline de mașini care îți fură privirea, curg întocmai unor râuri printre „câmpuri” imense de lalele către centrul orașului. Totul pare nou și se oferă ca lecție de civilizație. Doar pădurea de minarete îndreptate amenințător spre cer îl face atent pe trecător că aici nu e o metropolă din vestul Europei, ci este însăși poarta Orientului. Deruta este cât se poate de firească, deoarece Istanbulul este singurul oraș din lume care se află pe două continente, Europa și Asia, fiind traversat de strâmtoarea Bosfor, o minune a naturii care face ca mările, Neagră și Marmara, să se îmbrățișeze acolo unde pământurile, revendicate de culturi diferite, par a se privi cu autosuficiență.
Pe măsură ce înaintezi spre centrul istoric al orașului, dar mai ales după ce treci de vechile ziduri ale fostului Constantinopol, atmosfera citadină ia mișcarea unei întoarceri de clepsidră, ca o trecere dinspre viitor spre trecut. Contrastele dintre nou și vechi, modern și tradițional, civilizat și rudimentar devin din ce în ce mai evidente. Pe aceleași trotuare pietruite își fac loc inși în straie opulente și oameni în haine zdrențuite; turiști care-și cară aparatele de fotografiat și tineri turci înjugați la imense cărucioare cu marfă; pelerini din toate religiile lumii, fiecare cu portul lui, și musulmani tradiționaliști care umblă în vechiul port islamic. Restaurantele și magazinele luxoase sunt concurate la stradă de numeroși comercianți, insistenți din toți rărunchii firii lor, care încearcă să-ți vândă produse tradiționale și chilipiruri. Nu ezită să te păcălească pentru că religia lor nu le interzice acest lucru în cazul celor de o altă credință. Pe de altă parte, sunt de înțeles pentru că fac acest lucru și din disperarea de a supraviețui într-un furnicar cosmopolit, în care celor peste 18 milioane de autohtoni li se adaugă în permanență mii și mii de turiști. Deși rar găsești câte un coș de gunoi, străzile sunt foarte curate, pe când tonetele și chioșcurile în care pregătesc mâncăruri, irezistibile – ce-i drept – după miros, sunt adesea insalubre. Nu întâlnești câini maidanezi pe străzi, dar e plin de pisici care cerșesc sau care pândesc cu lăcomie la papagalii rătăciți prin copaci. De cinci ori pe zi, din două în două ceasuri, glasurile muezinilor cocoțați în minaretele celor peste 3.000 de moschei învăluie orașul ca o ploaie de sunete care își trimite picăturile pe acoperișul fiecărei case, pe creștetul fiecărui om, până în măruntaiele pământului. Strigătele tânguite îi cheamă pe localnici la rugăciune, iar pe turiști îi atenționează că, indiferent de credința și cultura fiecăruia, deasupra pământului pe care calcă tronează o divinitate foarte fermă, în dorința de a fi slujită și respectată.
Locul unde cultul și trăirea creștină au atins altitudini sublime
Creștinului venit aici, devotat credinței sale, dar și respectuos față de convingerile religioase ale celorlalți, îi este totuși imposibil să nu suspine când se gândește că aici a strălucit cândva lumina Ortodoxiei. Până în anul 1453, când a fost cucerită de turci, această cetate purta numele Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care a întemeiat-o în anul 330, transformând-o în capitală a Imperiului Roman, mai târziu Imperiul Bizantin, și în centru al lumii creștine. Aici s-au trasat cele din urmă hotare ale Crezului ortodox, la Sinodul II Ecumenic din anul 381; aici au fost zdrobite cele mai controversate erezii; aici, au păstorit și predicat unii dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Alexandru; aici și-a revărsat Dumnezeu mila prin minuni care au ajuns cunoscute în toată lumea ortodoxă și au devenit sărbători, precum Acoperământul Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii. Strălucirea acestui oraș, așa cum a putut fi ea decriptată din izvoarele istorice, l-a făcut pe bizantinologul Steven Runciman să afirme că Bizanțul a fost „imperiul lui Dumnezeu pe pământ, o palidă imagine a Împărăției lui Dumnezeu din cer”. Constantinopolul este locul unde cultul și trăirea creștină au atins altitudini sublime. Astăzi, majoritatea bisericilor din acea vreme au fost transformate în moschei, iar credința creștină a devenit minoritară, fiind împărtășită de mai puțin de 10.000 de persoane: greci, români, ruși și emigranți din alte țări ortodoxe.
În pofida acestui fapt, Istanbulul are astăzi și o față creștină, nu atât de vizibilă, ci mai degrabă una discretă, dar expresivă prin ridurile sale brăzdate de lacrimile suferinței. Există încă multe vestigii care dau mărturie despre Constantinopolul creștin, multe pietre care strigă numele Dumnezeului creștinilor. Pelerinii aud aceste strigăte și vin în continuare în vechiul Constantinopol pentru a aduce închinare lui Dumnezeu în lăcașurile care au mai rămas după pustiirea otomană.
Catedrala „Sfânta Sofia”
Cel mai important edificiu creștin din Istanbul este Catedrala „Sfânta Sofia”, care a găzduit scaunul episcopal al Constantinopolului timp de 916 ani. Deși a fost transformată pentru 481 de ani în moschee și din 1935 în muzeu, lăcașul este o voce puternică a veacurilor creștine apuse. Construită în perioada 532-537, Catedrala „Sfânta Sofia” este un ansamblu impresionant prin dimensiuni (75,5 m x 69,5 m) și arhitectură, fapt care l-a făcut pe Sfântul Împărat Justinian cel Mare (527-565), care a rectitorit-o din temelii, să exclame: „Te-am întrecut, Solomoane!”, cuvinte care dau mărturie de faptul că biserica ar fi fost mult mai frumoasă și mai impunătoare decât templul iudaic ridicat de fiul regelui și profetului vechi-testamentar David. Cupola enormă, ridicată cu 55 de metri față de paviment și susținută de 4 arcuri, cu un diametru de 31 de metri, fascinează pe oricine. În absida frontală, în galeriile de la etaj și deasupra ușii de la ieșire, pot fi admirate cele mai bine păstrate mozaicuri din epoca bizantină, înfățișându-i pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus, Arhanghelul Gavriil, Hristos Pantocrator, flancat de Fecioara Maria și de Sfântul Ioan Botezătorul, precum și pe unii dintre marii împărați bizantini, între care un loc central îl ocupă ctitorii bisericii, Sfântul Constantin cel Mare și Sfântul Justinian cel Mare.
Biserica Mănăstirii Chora
Un alt edificiu creștin foarte important transformat în moschee și apoi în muzeu este biserica Mănăstirii Chora. Situat în partea vestică a orașului, în districtul Erdinekapi, Muzeul Kariye este renumit pentru frescele și mozaicurile sale, adevărate bijuterii bizantine, al căror ctitor este Teodor Metochites, un important demnitar de stat bizantin, devenit, ulterior, monah al mănăstirii constantinopolitane. Mozaicurile și frescele, realizate între anii 1315 și 1321, au devenit paradigme de artă bizantină, fiind reproduse în bisericile din toată lumea.
Catedrala Patriarhiei Ecumenice din Fanar
Chiar dacă multe alte bijuterii arhitectonice bizantine au primit o altă destinație decât cea cultică, în Istanbul mai există astăzi și lăcașuri de cult ce adăpostesc bogății patrimoniale și spirituale inestimabile, administrate de Biserica Ortodoxă. Între acestea, un loc de frunte îl ocupă Biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din cartierul Fanar, care are statutul de Catedrală patriarhală, fiind din anul 1601 a cincea catedrală a Patriarhiei Ecumenice de după căderea Constantinopolului. În acest lăcaș, în care astăzi slujește Sanctitatea Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă și Patriarh Ecumenic, pelerinii se pot închina la raclele ce adăpostesc moaștele întregi ale Sfintei Împărătese Teofana, ale Sfintei Solomoni și ale Sfintei Mucenițe Eufimia, precum și la raclele cu părticele din moaștele Sfinților Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Tot aici pot fi cinstite unele dintre cele mai scumpe odoare ale creștinismului: o bucată din coloana de care Mântuitorul Iisus Hristos a fost legat pentru a fi biciuit de soldații romani în timpul Sfintelor Sale Pătimiri, obiect adus la Constantinopol de la Locurile Sfinte de Sfânta Împărăteasă Elena; tronul arhieresc și amvonul din care a păstorit și a învățat Sfântul Ioan Gură de Aur și două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului.
Biserica Vlaherne
Biserica Vlaherne de pe țărmul Cornului de Aur este locul unde s-a născut și de unde s-a generalizat în toată lumea sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului de la 1 octombrie. Potrivit tradiției, în anul 911, în vremea împăratului Leon cel Înțelept, în timp ce Constantinopolul se afla sub asediu, Maica Domnului, împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul și cu Sfântul Evanghelist Ioan, s-a arătat în mijlocul credincioșilor care se rugau în Biserica Vlaherne, iar după ce s-a rugat sub policandru și în altar, s-a înălțat de la ei, învăluindu-i cu cinstitul său acoperământ. Tot în legătură cu acest lăcaș este pusă și o minune mai veche, din anul 626, când orașul a fost asediat de către avari în timp ce împăratul cu trupele sale erau plecați la luptă cu perșii în Asia Mică. Atunci, icoana Maicii Domnului de la Vlaherne pictată de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca a fost scoasă în procesiune pe câmpul de luptă, de către fiul împăratului și de către Patriarhul Serghie, iar avarii au încetat asediul. Mulțimile orașului s-au adunat la biserica din Vlaherne, unde au făcut Priveghere de toată noaptea, cântând Imnul Acatist al Maicii Domnului. Din nefericire, din biserica în care s-a petrecut minunea au mai rămas doar câteva ruine. Există însă astăzi, în acest loc, o bisericuță ridicată pe izvorul tămăduitor, din care gustau și vechii împărați ai Bizanțului când coborau către biserică de la palatul imperial.
Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”
Un loc de o importanță similară, aflat tot sub semnul minunilor Maicii Domnului, este Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”. Aici s-a născut sărbătoarea pe care o prăznuim în fiecare an, în prima vineri după Sfintele Paști, în amintirea multelor minuni pe care le-a făcut Maica Domnului pentru creștini, și în special în amintirea vindecării miraculoase din viața împăratului Leon cel Mare (457-474). Nichifor Calist Xanthopoulos, ultimul istoric bisericesc de tradiție greacă, relatează că soldatul Leon, cu puțin timp înainte de a ajunge împărat, se plimba prin pădurea din apropierea Constantinopolului și a întâlnit un orb rătăcit, care l-a rugat să-i dea apă și să-l călăuzească pe drumul spre cetate. La îndemnul Maicii Domnului, Leon a adus în palme apă tulbure din desișul pădurii și a potolit setea orbului, iar cu tina rămasă pe mâini a uns ochii acestuia, vindecându-i de orbire. După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Actuala construcție este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se află un paraclis din secolul al V-lea care adăpostește izvorul cu apă tămăduitoare din trecut și icoana praznicului „Izvorul Tămăduirii” care, într-un mod miraculos, singură se curăță de sute de ani.
Biserica românească „Sfânta Paraschevi” – Prikidion
Ocrotită de Sfânta Muceniță Paraschevi, frumoasa biserică de pe malul răsăritean al Cornului de Aur, situată în cartierul Haskoy, este un lăcaș foarte drag românilor deoarece a fost restaurat din temelie cu ajutorul Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu în anul 1692. În spirit de recunoștință pentru acest fapt, în mai 2004, Patriarhia Ecumenică a dat în folosință sfântul lăcaș comunității românești din Istanbul, care se roagă aici în fiecare duminică și sărbătoare, împreună cu părintele paroh Sergiu-Marcel Vlad. Aici, pelerinii se pot închina la icoanele făcătoare de minuni ale Mântuitorului, Maicii Domnului și Sfintei Paraschevi, tămăduitoarea de boli oculare, la racla care păstrează o părticică din moaștele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Mitropolitul Țării Românești, precum și la mormântul care păstrează moaștele Sfintei Arghira. Credincioșii care au evlavie la Sfântul Constantin Brâncoveanu pot vizita și închisoarea Edikule, unde a fost întemnițat sfântul voievod înainte de a fi decapitat împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, la 15 august 1714.
Sfintele odoare de la Palatul Topkapî
Palatul Topkapî sau Muzeul Național al Turciei oferă vizitatorului o amplă incursiune în istoria și cultura poporului turc, dar o importanță deosebită pentru creștini o reprezintă câteva dintre cele mai de preț odoare ale creștinătății expuse aici: mâna și o parte din capul Sfântului Ioan Botezătorul, toiagul profetului Moise, un vas al profetului Avraam, turbanul profetului Iosif, sabia regelui profet David și sabia Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Închinarea nu este permisă, dar nimeni nu îi poate lua creștinului cinstirea din inimă. La intrarea în prima curte a Palatului Topkapî, mai poate fi admirată din afară Biserica „Sfânta Irina”, cel dintâi lăcaș creștin înălțat la Constantinopol de Sfântul Împărat Constantin cel Mare și locul unde s-a ținut cel de-al doilea Sinod Ecumenic din anul 381. După cucerirea otomană, ea nu a fost niciodată transformată în moschee, dar a fost folosită ca depozit de arsenal, în zilele noastre fiind utilizată ca sală de concerte datorită acusticii sale excelente.
Acestea sunt doar câteva din edificiile creștine pentru care numele Constantinopol mai este încă pe buzele oamenilor, și nu doar în cărți. Constantinopolul nu mai e o realitate istorică, dar a rămas o stare, o prezență tainică ce nu poate fi confiscată de nici o putere seculară. Orașul lui Constantin respiră încă prin creștinii locului care-i îngrijesc rănile și prin miile de pelerini care vin an de an. Ei sunt chipul creștin al Constantinopolului!
Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică, ediția din 17 noiembrie 2013
