Pelerinajul este unul dintre acele lucruri deloc mărunte despre care toată lumea știe ce este, dar nu e deloc lesne să îl explici, căci întâlnești invariabil exemple care te smeresc și îți atrag sfios atenția că nu ai înțeles nimic. Explicațiile cele mai adânci le găsești în privirile pelerinilor tăcuți, pe care-i vezi ascunși în spatele gardurilor, așteptându-și cuminți rândul, de teamă să nu-l supere pe Sfântul.
Nu ne mai miră de acum rândul kilometric al pelerinilor care se adună an de an lângă casa Sfântului Dimitrie, pe Colina Patriarhiei, prelungindu-se ca un brâu ce ține laolaltă viața duhovnicească a României. Pelerinii au devenit un barometru al credinței și nădejdilor poporului. Unii vin ca să ceară vindecare de boli, alții vor să aducă mulțumire pentru ajutor, iar alții mai mult din curiozitate, dar toți vor spune la un moment dat că se roagă pentru sănătate și o viață mai bună. Indiferent de motiv, românii se reunesc pentru câteva zile într-un alai sublim ce respiră rugăciune, osteneală, răbdare și speranță.
Rândul e consistent și variat. În el găsești credincioși de toate felurile: cuminți, nerăbdători, vorbăreți, rugători, adormiți și dârji. Chiar și în mijlocul nopții, convoiul creștinilor freamătă ca o inimă tânără, fiecare nerăbdător să ajungă la cele câteva clipe în care poate să atingă sfintele moaște și odoare, șoptind gândul cu care a îndurat toată noaptea și ziua precedentă. Pentru doamna Floarea, care așteaptă cu un buchet de busuioc și crizanteme, obiceiul pelerinajului la Sfântul Dimitrie cel Nou a început acum trei ani, dar, spune dânsa, va continua să vină an de an, cât o vor ține puterile. A adus-o și pe fiica ei, ca să o sprijine și să îi întărească rugăciunea. E văduvă de la 35 de ani, iar chipul îi stă mărturie pentru anii mulți pe care i-a îndurat singură, dar spune că nu a fost moment în care să nu primească sprijin de la Dumnezeu și de la copiii pe care îi vede ca pe un dar de la El. „De obicei mă rog mai puțin pentru mine. Mă rog pentru copii și pentru nepoți, ca să le fie lor bine, iar pentru ce m-am rugat, Dumnezeu mi-a ajutat și cred că îmi va ajuta în continuare. Degeaba vii dacă nu crezi!”, îmi spune doamna Floarea.
Au suficientă dorință și credință încât să îndure frigul
Mădălina, studentă la Drept, a venit cu prietenii ca să se închine Sfântului. I-am găsit intonând încet cântece bisericești. „Venim la sfinți și ne închinăm lor pentru că ei au fost oameni ca și noi, ne știu slăbiciunile, iar Dumnezeu ascultă rugăciunile sfinților care mijlocesc pentru noi. E și o datorie pentru noi să venim și să le mulțumim sfinților pentru ajutorul lor, chiar dacă ei, poate, nu au nevoie de mulțumirea noastră și ne ajută mereu”, mi-a spus ea. Chiar dacă nu toți oamenii sunt la fel de liniștiți pe parcursul lungilor ceasuri de așteptare, unii pierzându-și răbdarea sau găsind altceva de făcut, pentru Mădălina e un motiv de bucurie că vin atât de mulți la pelerinaj, aceasta fiind o dovadă că toți, indiferent de măsura cumpătării, au suficientă dorință și credință încât să îndure frigul și oboseala ca să se închine alături de toți ceilalți.
Mai deoparte, îi găsesc pe soții Ana și Iulian, din București. El își ține soția în brațe, s-o ferească de frigul nopții. Întrebarea mea clișeistică despre motivul care îi aduce la Sfântul Dimitrie îi surprinde: „Cum să nu venim?!”, îmi răspunde doamna Ana. „Venim an de an de ziua Sfântului ca să îi mulțumim și să-i spunem păsurile și dorințele noastre. La cine altcineva să ne ducem? Numai Dumnezeu ne ascultă mereu rugăciunea și ne dă putere să mergem mai departe”. Cuvintele Anei sunt întărite cu privirea de soț, care preferă să păstreze tăcerea, încălzindu-i cu suflarea obrajii înroșiți de frig. „Cred că sfinții sunt cei care ne dau putere și că fără ei ne-ar fi mai greu. Ei sunt ca niște prieteni pe care te poți baza mereu. Dar pe prieteni nu-i poți lăsa, uitând să-i vizitezi măcar de ziua lor. Așa știm noi, românii, și cred că aceste obiceiuri nu trebuie pierdute. Ele dau forță și frumusețe neamului nostru și ne întăresc, ca să fim mai uniți și mai muncitori. De aceea vin mereu și cu un buchet mai mare de flori și busuioc la sfânt. O parte o dau, ca să fie împărțită pelerinilor, dar pe cealaltă o păstrez ca să o duc acasă prietenilor și familiei, iar toți se bucură de darul meu”, îmi mai zice ea zâmbind.
Mai multe priviri, mai puține cuvinte
Nu pentru toți e așteptarea la fel de grea sau ușoară. Istovit la rându-mi și cuprins de moleșeală, mă face atent o bătrână gârbovă, dar cu o voce incredibil de clară și dulce, ce le cere sfios oamenilor iertare, ca să-i permită să iasă din rând. Duce în mână un șirag de metanii de lână, lucioase de atâta purtare. Nu îndrăznesc să o întreb pe bătrână nimic, dar aud cele câteva cuvinte pe care le schimbă cu unul dintre jandarmi. A venit de dimineață cu trenul din Târgoviște și a mâncat te-miri-ce până la ora aceasta târzie din noapte. Acum vrea să meargă preț de câteva minute în biserică, să se așeze, căci are spatele operat de hernie de disc din tinerețe și nu mai poate sta în picioare. Jandarmul se oferă să îi cheme bătrânei pe voluntarii de la Crucea Roșie, să o ajute, dar bătrâna, mulțumind, refuză. „Nu, mă doare spatele, dar sunt bine. Doar puțin să stau în biserică și să mă odihnesc, că apoi mă întorc singură la rând, de unde am rămas”, îi răspunde femeia.
Mai târziu îi zăresc pe unii dintre cei care au izbândit deja și pentru care așteptarea îndelungată a luat sfârșit. Obosiți sau, dimpotrivă, mai plini de energie decât la început, toți respiră vizibil un alt fel de aer, ce se cheamă speranță: o mamă, alergând cu copilul în brațe, grăbindu-se să-l dea mai departe tatălui care a așteptat la margine, căci nu-l mai putea purta din cauza greutății, o bunică ținând-o de mână pe nepoțica ce duce mândră, deasupra capului, buchetul de dumitrițe, bătrâni și tineri care merg deodată mai drepți și cu privirea limpede.
Am realizat atunci că cele mai impresionante povești sunt ale celor care stau la rând ascunși de mulțimea de oameni și pe care îi zărești mai greu. Ei nu au nici un interes să fie întrebați de motivele peregrinării lor. Le este de ajuns să i le spună Sfântului în taină, în cele câteva clipe în care îi sărută racla. (Articol semnat de Cristian Bostan și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 28 octombrie 2013)
