Sosit în România cu prilejul sărbătorii Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, Înaltpreasfințitul Dionisie, Mitropolitul Corintului, ne-a împărtășit câteva gânduri pe care a dorit să le pună la inima românilor în acest ceas de sărbătoare și ne-a vorbit despre sfintele odoare aduse anul acesta din Biserica Greciei, despre rolul istoric al Sfântului Împărat Constantin cel Mare și despre evlavia dreptcredincioșilor români și greci pentru cinstitele moaște ale sfinților.
Înaltpreasfinția Voastră, reveniți în România și aduceți spre închinare odoare ale Sfinților Împărați Constantin și Elena. Ce ne puteți spune despre aceste sfinte odoare și despre evlavia poporului grec pentru Sfinții Împărați?
Supunându-mă invitației Preafericitului vostru Patriarh Daniel, dar și Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, am venit la București pentru a participa la slujbele praznicale, pe care le săvârșește Patriarhia voastră în cinstea Sfinților Mari Împărați Constantin și Elena, aducând din Mitropolia noastră o părticică din Sfântul Lemn și din sfintele moaște ale Sfintei Elena, care se păstrează în sfânta Biserică „Sfântul Nicolae”, din localitatea Aidonia, regiunea Nemea, cunoscută încă din Antichitate, și icoana făcătoare de minuni a Sfântului Constantin din Sihăstria Peșterilor, astăzi așezământ monahal, cu hramul „Sfântul Constantin”, din regiunea Ghelini a Corintului. Este vorba cu adevărat de una dintre multele „binecuvântări” pe care le posedă Apostolica Sfântă Mitropolie a Corintului, care deja din epoca Sfântului Apostol Pavel era o Biserică locală înfloritoare și cinstită, cu o prezență creștină până astăzi de aproape 2.000 de ani, de aceea are și o mulțime de sfinți locali, care au dat o bună mărturie în Hristos de-a lungul veacurilor, bazilici antice, chiar și catacombe, biserici bizantine și mănăstiri post-bizantine, unele zidite chiar în zilele noastre.
Istoria despre cum s-au aflat părticelele din Cinstitul Lemn și din sfintele moaște ale Sfintei Elena în acea mică bisericuță din localitatea Aidonia se pierde în negura vremurilor și în special în întunecata perioadă a stăpânirii turcești, de aceea nici nu avem alte mărturii scrise. Însă evlavia credincioșilor este un fapt, și acesta constituie garanția prin excelență a autenticității lor. De altfel, nu este vorba despre părticele de mari dimensiuni, însă ele sunt în stare să transmită harul și sfințenia nouă tuturor.
Icoana Sfântului Constantin provine de la Așezământul monahal cu același nume, având mărturii ce vorbesc despre întemeierea acestuia în secolul al XI-lea d.Hr, cu fresce care împodobesc bisericuța Sihăstriei din sec. IV-VI d.Hr. Astăzi icoana se păstrează în Muzeul Bisericesc al Sfintei Mitropolii a Corintului, pentru că în anii 1960 a fost furată și apoi în chip minunat a fost recuperată.
Această icoană are o anume originalitate. Nu este zugrăvit chipul Sfântului Constantin în modul clasic cunoscut, adică împreună cu maica sa, Sfânta Elena, și între ei Cinstita Cruce, ci-l reprezintă pe sfânt călare pe un cal alb, cu privirea ațintită spre stelele aranjate în chipul Crucii, amintindu-ne de vedenia lui de dinainte de victoria izbutită împotriva lui Maxențiu, la Podul Milvius, pe 28 octombrie 312 d.Hr, foarte potrivită acum pentru prăznuirea celor 1.700 de ani de la Edictul de la Mediolan, din februarie 313.
Sfântul Constantin este primul împărat bizantin creștin, iar prin mutarea capitalei, ce fusese până atunci Roma, la Constantinopol, în colonia Bizanțului, este socotit începătorul unei noi epoci în care Creștinismul și elenismul coexistă și făuresc fapte mărețe împreună, pentru mai bine de 1.000 de ani. Astfel, el este un sfânt foarte iubit de popor în țara noastră, împreună cu mama lui, Elena, iar pomenirea lor de pe 21 mai până mai acum câțiva ani era zi liberă oficială în Grecia. Mulți creștini greci poartă numele de Constantin, Constandina și Elena, iar o mulțime de biserici sunt afierosite sfintei lor pomeniri. Ca să înțelegeți, merită să notăm că doar în Mitropolia Corintului zece biserici de enorie au hramul lor, două biserici ale unor instituții, o biserică militară, o veche mănăstire, așa cum am spus, dar și peste 100 de bisericuțe din afara localităților și de paraclise.
Merită, de asemenea, să mai fie spus că și în cântecele noastre populare chipul Sfântului Constantin este prezentat și cântat cu multă cuviință și cu mândrie națională, în vreme ce vechile bazilici din interiorul castrelor din toată Grecia sunt socotite a fi întemeiate de mama lui, Sfânta Elena, precum, de pildă, celebra biserică a celor o sută de porți din Paros, sau Hiliadu din Nea Evia ș.a.
Se împlinesc în acest an 1.700 de ani de libertate religioasă, pe care o datorăm Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Este domnia împăratului Constantin un model de simfonie Stat-Biserică până în zilele noastre?
Sfântul Constantin cel Mare a rămas cunoscut dincolo de sfințenia lui în spațiul Bisericii în principal pentru trei hotărâri istorice pe care le-a luat.
În primul rând, a semnat decretul de la Mediolan din 313, de la care în acest an se împlinesc, așa cum și voi ați amintit, 1.700 de ani, prin care se decretează începutul toleranței religioase. În acest fel, pentru prima oară, Creștinismul a încetat de a mai fi prigonit și, mai mult, se va afla sub protecția împăratului. Totuși, este demn de luat aminte faptul că și mai târziu, ca unic împărat și conducător, Marele Constantin nu a declarat Creștinismul drept religie oficială a imperiului, așa cum eronat se spune uneori. Acest lucru a fost făcut mai târziu, de către împăratul Teodosie cel Mare (379-395). Însă prin calitatea sa de vizionar, prin care se distingea, a înțeles că prigoanele în mod sigur nu au contribuit la consolidarea păcii interne a imensului lui imperiu. Astfel în 311 le-a oprit prin decret și în continuare la Mediolan a legiferat Creștinismul drept „religie licită”, ai cărei adepți aveau datoria de a se ruga Dumnezeului lor pentru bunăstarea și pacea imperiului.
În al doilea rând, a mutat capitala imperiului de la Roma la Constantinopol și a impregnat-o de bogăția și tradițiile noastre răsăritene.
În al treilea rând, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea, cel mai hotărâtor pentru evoluția ulterioară a Bisericii Creștine Universale.
Aceste trei mari hotărâri, împreună cu cele speciale, așa cum a fost de pildă trimiterea mamei sale, Sfânta Elena, la Ierusalim pentru aflarea Cinstitei Cruci și donarea de bani pentru construcția marilor biserici împărătești, precum cea a Învierii din Ierusalim, a Nașterii din Betleem, a Înălțării de pe Muntele Măslinilor etc., arată o dispoziție pozitivă spre o conlucrare cu Biserica, lăsând spațiu pentru „dezvoltarea” ei fără absolut nici o impunere a voințelor imperiale. De pildă, el convoacă Sinodul I Ecumenic, este prezentat ca „președinte” al acestuia, însă nu intervine în problemele dogmatice, unde lasă episcopilor să pună în rânduială „cele ale casei lor”. Libertatea pe care o dăruiește Bisericii este importantă pentru parcursul ulterior al ei, iar „ocrotirea” lui constă tocmai în faptul că lasă Biserica să activeze, fapt care servește supușilor lui, de vreme ce aceștia sunt principalii destinatari ai operei mântuitoare, dar și filantropice a Bisericii. Acest lucru sunt datori să-l înțeleagă oricare guvernanți, așa cum și Marele Constantin învață peste veacuri, că nu au a pierde din prezența, contribuția și lucrarea Bisericii din toate domeniile ei specifice. Dimpotrivă, ei profită în principal de marile învățături ale Evangheliei, prin care se formează inclusiv „ethosul” oamenilor, astfel încât structura socială să nu prezinte situații „explozive”, ci prin contribuția ei socială devine un mijloc de activitate filantropică spre alinarea „durerii” de multe feluri care stăpânește în lume.
Primul și ultimul împărat bizantin au purtat același nume, Constantin: Sfântul Împărat Constantin cel Mare (306-337) și Constantin al XI-lea Paleologul (1449-1453). Și ambii au avut mame sfinte, cu numele Elena: Flavia Iulia Elena Augusta, respectiv Elena Dragases. Ce a însemnat pentru Imperiul Bizantin faptul că împărații aveau lângă ei mame ce au dobândit sfințenia?
Parcursul luminos de peste o mie de ani al Imperiului Bizantin, așa cum s-a consacrat a se spune, începe cu Constantin I cel Mare și se încheie cu Constantin al XI-lea Paleologul. Se întâmplă însă ca și primul, și al unsprezecelea să aibă mame, de asemenea, cu numele de Elena și desigur amândouă sunt sfinte ale Bisericii noastre Ortodoxe. Este mișcător faptul că am adus o mică părticică din sfintele moaște ale Sfintei Elena, mama Sfântului Constantin I, spre sfințirea evlaviosului popor român, din Mitropolia noastră, cunoscutul Corint. Însă și Sfântul cap al Sfintei Elena Dragasis, care a ajuns monahie ascultătoare, mama ultimului împărat Constantin al XI-lea Paleologul, se păstrează în eparhia noastră, și mai exact în sfânta mănăstire a Cuviosului Patapie.
Și așa după cum este bine cunoscut că în spatele oricărui mare bărbat se ascunde o mare femeie, așa și în cazul de față avem două femei în rolul, dăruit de Dumnezeu, de mamă. Acestea s-au arătat a fi două mari împărătese, prima o sfântă a Bisericii Ortodoxe, iar a doua o patriotă, care știe să moară pe metereze, fără să-și părăsească locul ei și fără să-și trădeze poporul. Astfel, nu fără dreptate a vorbit retorul păgân Libaniu atunci când le-a fericit pe femeile creștine pentru contribuția lor, avându-l ca pildă pe elevul său, Sfântul Ioan Gură de Aur.
Credința în Hristos a acestor două femei reprezintă factorul cel mai important al formării caracterului și al personalității fiilor lor, care au urcat la cea mai înaltă demnitate împărătească, după ce și-au crescut copiii lor și au ajuns bărbați „întru certarea și învățătura Domnului”. Și ceea ce este mai însemnat este educația lor creștină, care a fost comună, dar cu rezultate diferite. Primul, dovedit a fi un distins ocrotitor al Creștinismului, este condus spre pocăință și Botez prin însușirea educației creștine. El s-a distins ca sfânt al credinței noastre și prin a fi deopotrivă cu Apostolii, în timp ce al doilea s-a ridicat pe treapta eroului care se jertfește pe sine pentru poporul său și se distinge ca patriot.
În acest mod se adeverește și din lucruri teza noastră, mai înainte amintită, că nimeni nu are de pierdut ceva datorită Bisericii, dimpotrivă, folosul este mare și de multe feluri, având ca beneficiar, iarăși o spun, poporul.
Cum ați receptat evlavia poporului ortodox român pentru cinstitele moaște ale sfinților?
Cinstirea sfintelor moaște este o veche tradiție a Bisericii noastre. Cu mult timp înainte ca acestea să fi fost înconjurate cu cinste, cărora pe merit li se potrivește numirea de locuință a harului, ce rămâne și după moarte, menținându-se uneori cu totul nestricate, noi am avut moduri asemănătoare de transmitere a puterii dumnezeiești, care a fost dăruită sfinților bărbați, precum de pildă umbra și lanțul legăturii Apostolului Petru. Mulți au fost oamenii care alergau ca să primească acest har chiar și de la umbra Sfinților Apostoli!
Așa și astăzi, credincioșii aleargă la rugăciunea de mijlocire a sfinților, aducându-le cinstire, și nu adorare, deoarece adorarea aparține Dumnezeului celui în Treime, prin închinarea la sfintele lor moaște.
De asemenea, merită să mai fie consemnat faptul că acordarea acestei cinstiri și închinări sfintelor moaște nu trebuie să se abată de la dreapta învățătură a Bisericii noastre despre sfintele moaște, și cu mult mai mult să nu ajungă superstiție, adică un mod „magic” de a primi harul.
Poporul român este un popor răbdător, credincios și evlavios, care după ce a fost încercat timp de mai mulți ani, dobândindu-și libertatea de credință, își exprimă acum evlavia sa și prin venirea cu mulțimi de oameni la cinstirea sfintelor moaște ale sfinților credinței noastre și desigur a sfinților, pe care în chip măreț îi prăznuiește Catedrala voastră patriarhală. Desigur, asemenea „adunări populare” am văzut și în patria noastră, atunci când sfinte vestigii, în special din Sfântul Munte, unde intrarea femeilor este oprită din pricina legii „avatonului”, sunt scoase pentru sfințirea credincioșilor și pentru întărirea credinței, fapt care mărturisește unitatea credinței dincolo de deosebirile naționale.
Creștinii, fie că sunt români, fie greci, fie de oricare altă naționalitate, limbă sau rasă, după ce s-au hrănit cu laptele izvorât din adevărata credință, știu să și-o manifeste spre slava lui Dumnezeu, dar și spre uimirea oamenilor, spre credința și spre problematizarea acestora. Fie ca această uimire și problematizare a lor s-o interpreteze pozitiv spre folosul lor sufletesc.
Ceea ce este vrednic de minunare la poporul român este aceea că, deși credința lui creștină a fost războită sistematic timp de mai mulți ani, nu a dispărut, ci, dimpotrivă, s-a întărit, iar astăzi se exprimă în modul cel mai oficial și mai pașnic prin evlaviosul pelerinaj și prin participarea cu mulțime de oameni la Taina cea mai presus de fire a Dumnezeieștii Euharistii.
În încheiere, Vă rugăm să transmiteți un cuvânt de binecuvântare poporului român binecredincios.
Credinciosului popor român doresc să-i spun: să rămână credincios Bisericii Ortodoxe de Răsărit a lui Hristos. Să nu se abată nici la „dreapta” prin depășirea măsurii și a zelului „nu după cunoștință”, nici la „stânga” prin ateism sau prin diferite culte „catastrofice” de care suntem inundați în zilele noastre.
Îndepărtarea de Hristos înseamnă orbire și moarte. Fie ca Lumina lui Hristos să lumineze drumurile voastre, iar Iisus Cel înviat să vă dăruiască „viață și viață din belșug” vouă tuturor.
Îi mulțumesc poporului român pentru experiențele unice de credință pe care mi le-a dăruit în aceste zile și ca un pelerin sărut cinstita mână patriarhală a Preafericitului vostru Patriarh Daniel pentru neprețuita invitație pe care mi-a făcut-o și pentru prilejurile pe care mi le-a oferit de a trăi și de a cunoaște de aproape măreția bisericească a clerului și poporului român. (Interviu publicat în „Ziarul Lumina” din data de 25 octombrie 2013)
