Sfinții Părinți împart cele zece porunci astfel: primele patru porunci se referă la raportul omului cu Dumnezeu. Următoarele șase porunci se referă la raportul dintre om și semenii săi. În mod firesc, după porunca privitoare la cinstirea părinților, urmează „Să nu ucizi”, poruncă prin care se ocrotește viața însăși. Porunca a VI-a a Decalogului ne-o explică în cele ce urmează starețul Mănăstirii Râșca, părintele Mihail Balan.
Părinte stareț, în ce context vine porunca a VI-a a Decalogului?
Cele zece porunci i-au fost date lui Moise de către Dumnezeu, pe Muntele Sinai, ca parte a legământului dintre El și poporul evreu: „«Deci, de veți asculta glasul Meu și de veți păzi legământul Meu, dintre toate neamurile Îmi veți fi popor ales, că al Meu este tot pământul; Îmi veți fi împărăție preoțească și neam sfânt!». Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune fiilor lui Israel” (Ieșirea 19, 5-6). Așadar, respectarea celor zece porunci urma să devină principala condiție a legământului prin care poporul lui Israel devine „popor ales” și „neam sfânt”.
Porunca prin care se interzice uciderea vine în contextul unor timpuri în care omorul era ceva obișnuit, oamenii făcându-și dreptate singuri, adeseori mergând până la ucidere. Prin porunca „Să nu ucizi!”, Dumnezeu le reamintește oamenilor că El este dătătorul vieții noastre și tot El este singurul stăpân al vieții omenești.
Există o explicație pentru locul acestei porunci? De ce e așezată după porunca cinstirii părinților?
Sfinții Părinți împart cele zece porunci astfel: primele patru porunci se referă la raportul omului cu Dumnezeu, toate aceste prime patru porunci fiind strâns legate de prima: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!”. Următoarele șase porunci se referă la raportul dintre om și semenii săi. Acestea izvorăsc din porunca pe care Mântuitorul Hristos va pune mare accent: iubirea aproapelui. Iar dintre oameni, mai întâi trebuie iubiți părinții, care ne-au născut și ne-au crescut și, care, după Dumnezeu, sunt binefăcătorii noștri cei mai mari. De aceea, cele șase porunci dumnezeiești care vorbesc despre datoriile izvorâte din dragostea față de oameni încep cu porunca de a cinsti părinții. În mod firesc, după cinstirea părinților, cei prin care viața se perpetuează în lumea aceasta, din voia lui Dumnezeu, din generație în generație, următoarea poruncă este „Să nu ucizi”, poruncă prin care se ocrotește viața însăși.
„Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni”
Începând cu „Să nu ucizi!” urmează câteva porunci enunțate scurt și categoric, am putea spune. Cum explicați aceasta?
Sunt interdicții clare și concise, ușor de înțeles, care nu necesită explicații. Au un grad înalt de generalitate și o sferă largă de aplicare.
Ce învață această poruncă? De la ce oprește de fapt?
Dumnezeu este Creatorul vieții. Omul nu este stăpân pe viața sa și cu atât mai puțin pe viața aproapelui. De aceea, porunca aceasta oprește de la orice formă de ucidere, și trupească și sufletească, pentru că „Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni” (I Ioan 3, 15).
Prin urmare, porunca aceasta oprește de la omorul săvârșit cu voie sau fără de voie, precum și de la instigarea la omor, de la avort, de la sinucidere. Catehismul ortodox ne învăța că tot ucidere trupească înseamnă și istovirea unui om printr-o muncă prea grea, peste puteri, care îi grăbește sfârșitul. La fel și purtarea cu asprime față de cineva, într-atât încât să-l amărăști și să-l îmbolnăvești, scurtându-i viața. Și, la fel, este ucidere să lași un om să moară de foame, fie nedându-i cele trebuincioase traiului, fie luându-i posibilitatea de a și le câștiga singur. Cât privește uciderea sufletească, aici este vorba de pizmă, mânie, clevetire și ura fața de aproapele, precum și de sminteală adusă aproapelui.
Cât de grav este păcatul uciderii, sub formele menționate?
Uciderea este socotită printre păcatele strigătoare la cer. Adică un păcat foarte grav.
Sinuciderea sufletească
Putem vorbi în acest context și de o sinucidere sufletească?
Tot catehismul ortodox ne învață că sinuciderea sufletească are loc atunci când omul consimte să trăiască în păcat, căci: „Plata păcatului este moartea” (Rom. 6, 23). Așadar, refuzul de a înceta să mai păcătuim, abandonul în lupta duhovnicească, e un fel de sinucidere sufletească. Această stare vine ori din deznădejde, ori din împietrirea inimii.
Cine păcătuiește împotriva acestei porunci?
Toți cei care săvârșesc păcatele pe care le-am numit mai sus. Desigur, măsura vinovăției fiecăruia este cumpănită de duhovnic, în Taina Spovedaniei.
Părintele Constantin Galeriu vorbea de o anumită legătură între cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai și cele nouă fericiri rostite de Hristos Însuși pe Muntele Fericirilor, arătând că atât unele, cât și celelalte sunt „darul iubirii și purtării Lui de grijă”. Își găsește corespondentul această poruncă în vreuna dintre cele nouă fericiri?
Da, părintele Galeriu vorbea despre cele zece porunci ca o intervenție a lui Dumnezeu pentru a opri căderea omului în străfundurile păcatului, iar despre fericiri ca despre o scară pe care Mântuitorul Iisus Hristos ne-o pune la îndemână pentru urcușul nostru duhovnicesc spre împărăția lui Dumnezeu. Putem spune că porunca „Să nu ucizi!” se regăsește cel puțin în două dintre fericiri: „Fericiți cei blânzi” și „Fericiți făcătorii de pace”. Sfântul Nicolae Velimirovici chiar spune că „Dumnezeu a poruncit oamenilor să nu ucidă, ca să aibă pace și fericire.”
Avem îndemnuri din partea Sfinților Părinți în legătură cu importanța și respectarea acestei porunci?
Sfântul Grigorie Palama ne îndeamnă să nu răsplătim răul cu rău, pentru ca să nu ajungem la păcatul uciderii, din mânia fără de măsură. Întorcând și celălalt obraz, îl îmblânzim și pe aproapele. E un îndemn foarte înțelept și foarte folositor pentru zilele noastre, în care oamenii nu mai au răbdare unii cu alții și în care deoseori se ajunge la fapte necugetate și chiar la ucidere, doar pentru că nimeni nu vrea să cedeze într-un conflict, într-o stare de mânie. Sfântul Ioan Gura de Aur vorbește și el despre valoarea vieții omenești, ca dar al lui Dumnezeu, arătând că uciderea este o uzurpare a puterii lui Dumnezeu. (Articol apărut sub semnătura Nicoletei Olaru și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 25 aprilie 2013)
