Una dintre cele mai importante Sfinte Taine ale Bisericii, prin care se dezvoltă și se desăvârșesc lucrările lui Dumnezeu în lume, este Preoția (Taina Hirotoniei), taina tainelor și știința științelor, după toți Sfinții Părinți.
Pregătirea aperceptivă
Este cunoscut faptul că Sfintele Taine transmit credincioșilor sub o formă văzută harul nevăzut al Sfintei Treimi spre însănătoșirea firii și desăvârșirea vieții duhovnicești. Dacă toți credincioșii pot beneficia de Taina Botezului, a Mirului, a Euharistiei, a Cununiei, a Pocăinței și a Maslului, există o Taină care se administrează numai anumitor credincioși aleși din sânul Bisericii pentru o misiune specială de călăuzire a credincioșilor pe calea mântuirii.
Anunțarea temei
Aceasta este Taina Preoției, despre care vom face în continuare unele referiri.
Tratarea
Originea Preoției
Mântuitorul Iisus Hristos este întemeietorul Tainei Preoției. El Însuși i-a ales pe Sfinții Apostoli și i-a învățat, prin activitatea Sa în lume, cele ale Împărăției lui Dumnezeu, învrednicindu-i de cinstea deosebită de a propovădui Sfânta Evanghelie și de a săvârși fapte minunate: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute (Ioan XX, 21-23). După Înălțarea la cer a Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinții Apostoli au săvârșit Sfânta Taină a Preoției prin punerea mâinilor: hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredințat pe ei Domnului în Care crezuseră (Fapte XIV, 2). Astfel, Preoția (Hirotonia) devine Taină a Bisericii – Trupul lui Hristos, în care, prin punerea mâinilor și rugăciunea arhiereului, Hristos Însuși este cel care îmbracă cu puterea Duhului Sfânt pe episcop, preot sau diacon, pentru a propovădui cu autoritate cuvântul lui Dumnezeu, pentru a sfinți (săvârșind Sfintele Taine) și a conduce spre Împărăția cerească pe cei încredințați spre păstorire. Harul Preoției își are izvorul direct în însăși Preoția sau Arhieria nevăzută a lui Hristos, exercitând în numele și cu puterea lui Hristos întreita slujire în Biserică. Acest „filon” al harului preoției s-a transmis curat, nealterat, cu aceeași putere până în zilele noastre și se va transmite neîntrerupt, până la sfârșitul veacurilor, pentru cei atașați de Tradiția și învățătura Bisericii.
Necesitatea Preoției lui Hristos
În istoria omenirii abundă dovezile în spațiul religios de prezența unor magicieni, sibile, profetese, slujitori păgâni ai diverșilor zei (Baal, Astarta etc.) care slujeau divinității, indiferent de reprezentarea acesteia. Ca un fir roșu, în conștiința omenirii a existat permanent nevoia de cineva care să facă legătura între om și Dumnezeu, cel prin care divinitatea își comunica dorințele. Această caracteristică a tuturor popoarelor din toate timpurile ne arată necesitatea unei călăuze care să cunoască drumul către Dumnezeu, nevoia de un mijlocitor. Superioritatea preoției în creștinism față de tentativele ancestrale ale celorlalte religii de a-l aduce pe om înaintea lui Dumnezeu constă în valorile pe care le aduce cu sine creștinismul. Aici, în creștinism, Dumnezeu este Singurul viu și Adevărat! Este Persoană (chiar și în Vechiul Testament Dumnezeu se face cunoscut în adiere de vânt, tunete, fulgere etc., nu este cunoscut ca persoană). El nu aduce frică sau durere, este Dumnezeul iubirii și al iertării. El Se aduce pe Sine ca Jertfă (în Euharistie, pe Masa Sfântului Altar) și în același timp El Însuși învață, păstorește, comunică harul sau binecuvântarea Sa, în mod văzut, prin preoții Săi. Prin ei se iartă păcatele oamenilor, care nu-i puțin lucru! Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre preot: Este o nebunie să disprețuiești pe cel fără de care nu putem dobândi nici mântuirea, nici bunătățile făgăduite. Mai mult, învestirea unui candidat la Taina Preoției (arhiereu, preot sau diacon) se face în Sfântul Altar, în genunchi, cu capul pe colțul Sfintei Mese, unde se află lipită iconița cu Sfântul Ioan Evanghelistul (în celelalte colțuri se află Evangheliștii Matei, Marcu și Luca). De ce chiar acolo? Dacă vă amintiți, Sfântul Ioan este numit în Evanghelie ucenicul care-L iubea (pe Domnul), cel care-și pleacă, la Cina cea de Taină, capul pe pieptul Mântuitorului, iar la momentul Răstignirii a fost singurul dintre Apostoli care n-a fugit! Iubirea față de Hristos nu l-a lăsat. Și-a asumat responsabilitatea prezenței lângă Sfânta Cruce. Lui îi este încredințată Maica Domnului: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! (Ioan XIX, 26-27). Și-a asumat, de fapt, Crucea lui Hristos, iubire și jertfă în același timp. Iată ce-și asumă un viitor preot: jertfelnicie și iubire așa cum a avut Sfântul Ioan față de Domnul. Din această perspectivă, preoția Lui nu poate fi comparată cu nimic altceva.
Preoția sacramentală și preoția universală
Când vorbim de preoție ca misiune specială rânduită de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli, ne referim la preoția sacramentală (episcop, preot și diacon) destinată prin excelență slujirii Sfântului Altar. Deși atât de evidente treptele preoției, se vorbește și de o preoție universală, a tuturor credincioșilor: Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (I Petru II, 9). În cazul acesta, Sfântul Apostol Petru se referă la toți cei care au primit Taina Botezului, iar mai apoi prin Mirungere și Euharistie devin pietre vii, casă duhovnicească, preoție sfântă (I Petru II, 5). Iată sensul preoției universale, în care toți credincioșii sunt chemați să vestească și ei, alături de episcopi și preoți, bunătățile lui Hristos. Însă preoția universală formată din toți credincioșii care participă la viața Bisericii nu o exclude pe cea sacramentală. Altfel, cum am putea înțelege cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Oare toți sunt apostoli? Oare toți sunt prooroci?… (I Corinteni XII, 29). Așadar, între cele două preoții există o distincție, dar în același timp și o împreună-lucrare spre zidirea tuturor. Gândiți-vă, nu poate exista Biserica fără episcop. Fără el – spune pr. Stăniloae -, Hristos nu are un chip văzut prin care să sfințească preoți, săvârșitori ai Tainelor, în folosul credincioșilor. De asemenea, nici episcopul nu poate exista fără Biserică, unde ați văzut episcop fără credincioși, sau păstor fără tur-mă?
Recapitularea
Cine a întemeiat Taina Preoției? În ce constă superioritatea preoției în creștinism? Ce primește un candidat la preoție? Care este diferența dintre preoția sacramentală și preoția universală?
Asocierea
După rânduiala oficierii Tainei, Hirotonia se aseamănă cu Taina Cununiei. Înconjurarea mesei și cântarea: Sfinților mucenici… și Isaie, dănțuiește… exprimă bucuria duhovnicească a celor care prin hirotonie se unesc cu Biserica.
Generalizăm spunând că Taina Preoției este acea Sfântă Taină prin care candidatul, îndeplinind condițiile necesare, primește, prin punerea mâinilor episcopului și rostirea rugăciunii, harul sfințitor al Duhului Sfânt, pentru a putea continua tripla activitate a Mântuitorului: de sfințire, învățare și con-ducere a credincioșilor pe drumul mântuirii.
Aplicăm afirmând că un viitor preot trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea fi hirotonit: să fie licențiat în teologie, să aibă calități morale demne de un viitor preot, precum și acordul duhovnicului delegat de episcop, înaintea căruia se spovedește.
Repere bibliografice:
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol. III, E.I.B.M.B.O.R., București 2003;
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre Preoție, traducere pr. Dumitru Fecioru, Editura Biserica Ortodoxă, 2004;
Pr. Prof. Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credințe, Arad, 1992.
(Cateheză publicată în Ziarul Lumina din 22 aprilie 2013, apărută sub semnătura Pr. Adrian Niță)
