În ziua de 22 februarie 2013 am poposit, vreme de două-trei ceasuri, la Mănăstirea Bunei Vestiri de la Pogleț, com. Corbasca, jud. Bacău. Retrasă de privirile celor mulți, în apropierea pădurii de foioase, pe dealuri molcome, nu foarte departe de sate defavorizate, am găsit o bisericuță de lemn, preafrumoasă și atent restaurată, păstrându-i-se pridvorul deschis și elementele decorative sculptate în lemnul îmbătrânit de trecerea anilor prin clepsidra timpului. Alături, într-o modestă odaie din casa monahală, zăcea la pat arhiepiscopul emerit al românilor din Europa Centrală și Meridională, Adrian Hrițcu.
Părea desprins din cele trecătoare, deși sărbătorea în acea zi a 87-a aniversare. Lupta din răsputeri cu moartea, avea dureri insuportabile și aștepta, asemenea unui prunc, atenta îngrijire și purtare de grijă a inimoasei starețe Luciana Afloarei și a surorii ei Teodora, ale căror afecțiune și dăruire m-au copleșit și uimit, cu adevărat, în totalitate. La patul celui suferind am încercat, fără să reușesc, un dialog, și rememoram, într-o clipită, anii și zilele când întâlnisem un vlădică impunător și binevoitor, care mi-a câștigat admirația.
În fața acestei grele suferințe și a smereniei pe care a îmbrățișat-o arhiereul pribeag, mi-am adus aminte un vis special ce-l avusesem cu două-trei zile înainte. Era într-un spațiu deschis, poate lângă un așezământ eclesial, unde se aflau mulți clerici și câțiva ierarhi. Dintre ei mi-i amintesc pe Înalt Preasfințitul Adrian, Preasfințitul Macarie al Europei de Nord și Preasfințitul Ioachim Băcăuanul, Episcopul-vicar de la Roman. Vlădica Adrian mă ruga atunci să mergem la Schitul Icoana, unde se află mormântul duhovnicului său. „Cum să ajungem, Înalt Preasfințite, la părintele Vasian (Vasian Iosub, fostul său duhovnic)? Trebuie să facem rost de o mașină, este ceva cale până acolo!” „Vezi, caută o mașină, doresc tare mult să ajung la părintele meu, Vasian.” În cele din urmă am găsit pe cineva și am plecat cu mașina spre Icoana (Neamțului), unde se află îngropat părintele Vasian. Călătorind spre schit, îndată după ce am făcut o oprire, visul s-a risipit.
A doua zi dimineață m-am gândit mult la cele întâmplate, ca și cum s-ar fi petrecut aievea. Începusem să-mi fac griji și chiar probleme serioase, știind că arhiepiscopul Adrian trecea, de multă vreme, printr-o grea suferință. Protosinghelul sihastru Vasian Iosub de la Schitul Icoana Nouă, fostul naș de călugărie, duhovnic și prieten al vlădicului, era la inima multor călugări nemțeni, care-l considerau confident și rugător pentru ei, aflați departe în lume, cu rosturi greu de împlinit și ascultări pe măsură.
La fiecare revenire în țară, drumul arhiepiscopului Adrian ducea întotdeauna spre Icoana părintelui Vasian, iar după moartea lui, la mormântul aflat sub cupola paraclisului de vară, ridicat cu mari sacrificii în anii â70 ai veacului trecut.
În mintea mea credeam, oarecum, că am primit un semn, care ar fi vrut să spună că arhiepiscopul Adrian și-ar fi dorit drumul din urmă la Icoana, lângă părintele Vasian, pe care l-a iubit cel mai mult, alături de părinții săi și de patriarhul Justin Moisescu, marele său binefăcător.
Temerile mele s-au risipit aidoma visului din serile trecute ori a literelor săpate în nisip și lăsate pradă vânturilor și furtunii… În chilia de la Pogleț, vlădica Adrian așternuse pe hârtie un testament modest, dar tulburător. Era desprins din paginile scrierilor ascetice, unde întâlnim istorii fără egal, cu adevărați eroi ai credinței, ascultării și renunțărilor totale, care nu aveau nici măcar haine de schimb, ori vreun argint rătăcit prin buzunare.
Testamentul arhiepiscopului Adrian, redactat mai întâi la Paris și apoi refăcut la Pogleț, hotăra să fie îngropat în această mănăstioară, în smerenie, alături de fostul său coleg de studii și duhovnic în anii din urmă, ieromonahul cu viață sfântă Calistrat Ifrim. Am citit și recitit testamentul și m-am întrebat din nou: ce va fi fost cu visul acela? De ce mi s-a spus așa, de ce a vrut acum, către sfârșit, să facă un alt drum spre Icoana? Întrebări fără răspuns! Și totuși un răspuns în fugă ar putea fi dat: marea și atenta purtare de grijă a călugărițelor de la Pogleț și a părintelui Arsenie Voaideș l-a reținut în acest loc pe bătrânul arhiepiscop. Obișnuit cu saloanele și frumusețile Parisului, unde a trăit 30 de ani, a redevenit călugăr la Pogleț, amintindu-și mereu de răsplata și netrecătoarele bucurii făgăduite celor ce împlinesc cuvintele Domnului.
Am citit alături de testament multe scrisori (poate 20) expediate pe adresa pariziană de fostul stareț al schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos, protosinghelul Petroniu Tănase. În fiecare epistolă, prodromitul îi mulțumea în cuvinte prețioase pentru atenția ce le-o arăta vlădica Adrian și pentru daniile substanțiale trimise de la Paris călugărilor români din Grădina Maicii Domnului. În încheiere îi amintea întotdeauna că pomelnicul vlădicului este pomenit la fiecare slujbă. Iarăși m-am întrebat, de unde găsea bani (și nu puțini) să trimită în dar la Muntele Athos, ierarhul care abia avea cu ce-și duce zilele pribegiei departe de casă, rătăcind printre străini.
Înainte de plecare am intrat din nou în chilia Înalt Preasfințitului Adrian. M-am bucurat mult că a deschis ochii și a privit spre mine. I-am sărutat dreapta, spunându-i câteva cuvinte, și m-am retras, presimțind că avusesem ultima întâlnire din lumea aceasta. Chilia era plină de flori, cu toate că arhiepiscopul nu s-a mai putut bucura de ele, iar o pace adâncă domnea la marginea lumii, în locul ultimului său popas. Se apropia vremea când urma să primească, după nemincinoasă făgăduință, cunună din flori neveștejite. Am plecat de la Pogleț cu multă încredere și liniște sufletească, în urma întâlnirii unor călugărițe jertfitoare, care au redeschis vatra mănăstirească desființată în jurul anului 1860 și care ființase 100 de ani mai înainte.
Rugăciunile, munca și misiunea lor au schimbat, pur și simplu, în ultimii 20 de ani ținutul întreg. Oamenii locului, debusolați și necăjiți, au găsit în spațiul mănăstirii ajutor, lumină și speranță în vremuri nu tocmai ușoare.
Poglețul a devenit, într-un anume fel, un centru spiritual al zonei, o Lavră de mici dimensiuni, dar de autentică trăire duhovnicească.
N-au trecut 24 de ore și aflam, prin repetate sms-uri și telefoane că suferința și pribegia arhiepiscopului Adrian Hrițcu s-au încheiat. Plecase către locașurile cele veșnice, el, țăranul din Știubieni, școlit pe băncile Teologiei, tuns în monahism la Mănăstirea Mănăstirilor și învestit apoi cu marele și dumnezeiescul har al arhieriei.
Îmi aduc aminte mereu cum l-am văzut întâia oară slujind la Biserica Sfinților Mucenici Zenovie și Zenovia de la Țarna-Mare, Fălticeni, la sfârșitul anilor â70, când a săvârșit și o hirotonie în preot, lucru mare și rar întâlnit în vremea aceea. L-am admirat slujind și la Mănăstirea Neamț, și la Suceava, de Sânziene. Întâlnirile de atunci m-au ajutat să-l pot recunoaște într-o zi din anii â90, când se așezase la rândul credincioșilor ce așteptau să venereze moaștele Sfintei Preacuvioasei și Mult Milostivei Parascheva, în Catedrala mitropolitană din Iași. Printre cei mulți care așteptau la rând se afla și el, un bătrânel îngrijit și distins, cu pardesiu și capul descoperit. M-am apropiat și, recunoscându-l după sprâncene și albăstrimea ochilor, l-am rugat să se apropie de raclă înaintea celorlalți. Lacrimile și emoțiile arhiepiscopului la reîntâlnirea cu Sfânta Parascheva au însemnat pentru mine o lecție nemaiîntâlnită. Atunci mi-a cucerit pentru totdeauna inima (de altfel colțuroasă și nu tocmai binevoitoare) și am înțeles drumul greu pe care fostul exarh de la Iași și mai apoi episcopul Adrian l-a avut de parcurs în pământeana sa peregrinare. Se întorcea în fiecare vară acasă, vizita satul natal Știubieni, câteva mănăstiri și în special Neamțul, Icoana și Catedrala mitropolitană din Iași. De cele mai multe ori nu era recunoscut, ca și Alexie, omul lui Dumnezeu, altădată nesocotit de propriile slugi în fața Palatului părinților săi din Roma…
I-am trimis de atunci, vreme de cel puțin zece ani, publicațiile Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, cărți și câteva rânduri cu diferite ocazii. La fel proceda și Preasfințitul Visarion Bălțat, atunci Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, care-i expedia periodic Telegraful Român. Înalt Preasfințitul Adrian mi-a scris într-o epistolă că de mulți ani nu s-a mai bucurat așa, primind vești, reviste și diferite cărți din Biserica și țara cărora aparținea. După ce au mai trecut câțiva ani, l-am vizitat la Paris, o dată și a doua oară, în 2000 și 2002. Eram cu părinții de la Iași, mai întâi într-un pelerinaj muzical pe urmele Sfântului Ioan Casian, și apoi poposind pe malurile Senei, după o călătorie în Statele Unite ale Americii. A treia oară ne-am întâlnit la Paris cu prilejul hirotoniei întru arhiereu a arhimandritului Marc Alric (Nemțeanul), când l-am revăzut slujind în Catedrala „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, din Jean de Beauvais.
Mare dar al slujirii a avut arhiepiscopul Adrian! Doamne Doamne caută din cer și vezi, precum și celelalte sfinte rostiri arhierești erau desprinse, parcă, dintr-o frumoasă poveste. Rar mi-a fost dat să aud o voce atât de caldă, cu unduiri și inflexiuni coborâte din înaltul cerului. Arhimandritul Partenie Apetrei, fostul meu mare eclesiarh de la Catedrala mitropolitană din Iași, om aspru și zgârcit în aprecieri, recunoștea că superiorul său de altădată Adrian Hrițcu (dar și coleg de mănăstire și slujire) era un neîntrecut cântăreț și slujitor. Folosea aceleași cuvinte rare de apreciere când vorbea despre mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și Atanasie Dincă, fost vicar patriarhal. Mai multe persoane din Iașii altor vremuri mi-au spus că arhiepiscopul Adrian împodobea cu darul cântării (ca preot și arhiereu) slujbele Catedralei mitropolitane din Iași. Aproape întotdeauna, de câte ori ne-am întâlnit, cânta Tatăl nostru, versiunea Ciprian Porumbescu, și podobia Porunca cea cu taină. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 14 martie 2013)
