Cercetarea documentelor de cancelarie și a corespondenței voievodale atestă că domnia de mai bine de 25 de ani a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu a fost consolidată prin bune relații întreținute cu marii conducători ai vremii. Domnitorului român i se poate aplica sintagma folosită de cronicarul Miron Costin pentru Radu Mihnea, care „și la turci credință (credibilitate, n.r.), și la creștini laudă avea”.
Evenimentele din anii 1689-1690, când voievodul Constantin Brâncoveanu s-a văzut nevoit să răspundă unor provocări militare externe în urma cărora a fost ocupată capitala Țării Românești l-au determinat să investească și mai mult în arta diplomației. Ca ortodox, prefera anturajul puterilor europene creștine, dezvoltând relația cu Sfântul Imperiu Roman de națiune germană, moștenită de la unchiul și predecesorul său, Șerban Cantacuzino. Toate aceste acțiuni diplomatice au fost făcute cu mare discreție, pentru a nu atrage atenția puterii suzerane turcești. O nouă „cruciadă” era însă imposibilă, mai ales în condițiile în care francezii, prin ambasadorii trimiși la Înalta Poartă, îi susțineau pe turci pentru a diminua avântul habsburgilor. Politica externă de echilibru a făcut ca Brâncoveanu să nu fie dușman al nici unei puteri vecine, menținând relații discrete cu fiecare în parte. Condiția pentru o supunere totală și vădită față de creștini era cea formulată de Șerban Cantacuzino și reînnoită de Constantin Brâncoveanu: distrugerea totală a turcilor și a tătarilor. Până atunci, bunele relații se cultivau printr-o diplomație abilă și discretă.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
