Relația dintre Biserică și medici în general a fost una foarte bună în decursul veacurilor. În ciuda unor conflicte care au apărut odată cu monopolul secularismului în majoritatea societăților occidentale, relația aceasta se menține în condiții bune și în prezent. Vom discuta în cele ce urmează despre cum au apărut primele spitale clasice și ce rol a avut Biserica din acest punct de vedere.
Timothy S. Miller a scris în anul 1985 o lucrare antologică intitulată „The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire”. În această lucrare, el a revoluționat efectiv conceptele existente la vremea respectivă în ceea ce privește apariția spitalului și rolul indiscutabil al Bisericii din acest punct de vedere. Miller a criticat în special două asemenea concepte cu care încă mai vin și astăzi o serie de cercetători, și anume că spitalul a fost încă de la început o instituție creată de societate și că acesta a înflorit în special în spațiul apusean. Aceste două idei sunt pur și simplu eradicate de dovezile aduse de Timothy S. Miller. Din contră, spitalul a fost încă de la început o instituție întemeiată și controlată de Biserică și, de asemenea, această instituție s-a născut și s-a dezvoltat în Răsăritul creștin cu mai bine de opt secole (!) înainte ca Occidentul să aibă ceva asemănător. Deși în zilele noastre spitalele din Occident beneficiază de un personal poate mai bine instruit și de condiții net superioare pentru desfășurarea activității decât cele din răsăritul Europei, lucrurile nu au stat astfel încă din Antichitate, așa cum se consideră în mod eronat de mulți specialiști. Imperiul Bizantin a fost prima locație din lume unde a apărut și s-a dezvoltat într-un mod remarcabil instituția spitalului. Este momentul să facem o incursiune în trecut pentru a descoperi rădăcinile acestei apariții.
Biserica Ortodoxă și apariția spitalului
Miller observă încă de la începutul lucrării că primele instituții care amintesc de spital au apărut în cadrul Imperiului Bizantin: „Aceste xenones bizantine au reprezentat nu doar primele instituții publice care au oferit îngrijire medicală celor bolnavi, ci și cele care au condus la crearea mediilor spitalicești din cursul Evului Mediu, de la care atât Apusul Latin, cât și Răsăritul islamizat și-au dezvoltat facilitățile pentru bolnavi. A scrie despre apariția și dezvoltarea centrelor de îngrijire a bolnavilor în Imperiul Bizantin înseamnă să scrii primul capitol al istoriei instituției spitalului” („The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire”, John Hopkins University Press, Baltimore, 1985, p. 4). „Xenones” se numeau acele locuri unde puteau fi îngrijiți străinii, însă nu doar aceștia, ci și cei săraci sau grav bolnavi care nu își puteau permite un medic. Aceste xenones au evoluat în timp, ajungând la situația în care și-au permis, prin finanțarea pe scară largă oferită de Biserică, să angajeze și să susțină mai mulți medici al căror rol era acela de a oferi anumite tratamente gratuite celor care aveau nevoie de ele, dar nu își permiteau să le plătească. Comentând asupra acestei afirmații importante a lui Miller, cercetătorul american Stanley Samuel Harakas observa că „Biserica guverna aceste spitale, le finanța și oferea oameni care să ocupe pozițiile principale în ele. Ea a înfăptuit acest lucru ca pe o parte a chemării sale de ”a iubi” oamenii și ca o parte a asemănării sale cu Dumnezeu. Dumnezeu era considerat, mai presus de toate ca Philanthropos, „Iubitorul de oameni”” (Stanley Harakas, „Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition”, The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 75). Așadar, Biserica a stat la baza nașterii primelor spitale importante din cadrul istoriei omenirii și doar partea răsăriteană a avut rolul principal în această direcție. Așa cum oberva tot Miller: „Exceptând un exemplu din secolul al VII-lea din Spania vizigotă, nici una dintre instituțiile filantropice ale Europei Occidentale nu a oferit acces la medici pentru cei bolnavi, până în secolul al XII-lea” („The Birth of the Hospital…”, p. 4). Așadar, au existat centre și în Apus, unde bolnavii erau îngrijiți. Desigur, toate acestea erau întreținute și finanțate în special de Biserică. Însă „nici unul dintre acestea nu permitea accesul medicilor la cei bolnavi”. Vorbim de o îngrijire pur speculativă și care, chiar dacă avea cele mai bune intenții la bază, se dovedea adesea neputincioasă în fața bolilor și epidemiilor devastatoare. Biserica Ortodoxă a fost prima care a permis medicilor să îi îngrijească pe cei bolnavi, nu pentru că și-ar fi pierdut credința în puterea rugăciunii sau în mila lui Dumnezeu și a sfinților, ci pentru că a considerat că medicina nu este un lucru contrar credinței, ci un element prin care Dumnezeu Însuși lucrează și poate oferi alinare.
Medicina – meserie a iubirii aproapelui
Timothy S. Miller observă în continuare: „Pe măsură ce Biserica Ortodoxă a ajuns să considere profesia medicală drept un element central al iubirii de oameni, ea s-a considerat obligată să ofere acest ajutor tuturor oamenilor – și în special celor săraci – prin sponsorizarea spitalelor. De vreme ce majoritatea ierarhilor Bisericii a continuat să considere medicina drept una dintre cele mai potrivite exprimări ale iubirii creștine până în zilele cele de pe urmă ale Imperiului Roman de Răsărit, spitalele au fost în continuare finanțate. Spre exemplu, în anul 1440 mănăstirea cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul din Petras încă mai finanța un spital deschis publicului” („The Birth of the Hospital…”, p. 61). Biserica Ortodoxă a considerat întotdeauna medicina drept un dar de la Dumnezeu, un miracol în sine care trebuie prețuit, admirat și încurajat să se dezvolte. Deși majoritatea spitalelor funcționau în cadrul mănăstirilor, îngrijirea bolnavilor nu a fost lăsată niciodată exclusiv în mâna monahilor sau a monahiilor fără ca aceștia să aibă o minimă pricepere medicală. Biserica a mers și mai departe și a ales să finanțeze spitalele nu doar cu bani, ci și cu personal medical instruit, precum și auxiliar. Medicii erau plătiți pentru a avea grijă de cei bolnavi care nu își puteau permite tratamente medicale. Exemplul oferit de Miller este unul cutremurător. Cu toate că Imperiul Bizantin își trăia în anul 1440 partea finală a existenței sale, care urma să se curme tragic peste doar 13 ani, odată cu cucerirea ultimei cetăți importante, și anume Constantinopolul, încă mai exista cel puțin un exemplu de spital deschis publicului și finanțat de Biserică și, probabil, de curtea imperială. Imperiul Bizantin, secătuit de resurse financiare, de oameni și teritorii, care influențase cultural și la nivel diplomatic un areal extins de la nordul torid al Africii și până la stepele înfrigurate ale viitorului stat rus și din Italia până în inima vechiului Imperiu Persan, nu neglija să aibă grijă de bolnavii săi. Imaginea aceasta ar trebui să ne rămână adânc impregnată astăzi, când observăm un real dispreț adresat profesiei medicale și rolului crucial pe care aceasta îl are în cadrul societății. Poate că o reîntoarcere în trecut ne-ar face să ne reconsiderăm părerea față de frumusețea și noblețea acestei meserii pe care Biserica nu doar „a tolerat-o”, ci a făcut-o să progreseze și să se dezvolte pentru a ajunge la maturitatea sa profundă de dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor aflați în suferință. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 15 noiembrie 2012)
