Despre medicina bizantină s-au spus puține lucruri bune până în prezent. În general, aceasta a fost considerată drept o simplă „plagiere” a celei antice, fără a aduce vreo îmbunătățire celei din urmă. Rolul Bisericii în dezvoltarea medicinei bizantine nu este nici măcar amintit, ca să nu mai vorbim de vreo descriere amănunțită.
După cum informează Ziarul Lumina, este meritul a doi cercetători, unul britanic, iar celălalt american, de a fi pus în evidență aceste aspecte, și anume John Scarborough și Stanley Harakas.
Cum era de fapt medicina în Bizanț?
John Scarborough afirmă următoarele: „Sursele literare (…) susțin ipoteza tipică a existenței unei priceperi medicale sofisticate, care acționa pe scara largă a claselor sociale bizantine. Medicina era practicată de profesioniști pricepuți, care dispuneau de multe studii de teorie medicală (…). Sursele medicale dezvăluie de asemenea o activitate viguroasă și constantă. Tradițiile vechi și observațiile noi erau refăcute, recombinate și reorganizate în acord cu nevoile societății bizantine aflate tot timpul în schimbare” (John Scarborough (ed.), „Symposium on Byzantine Medicine, Dumbarton Oaks Papers 38”, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., p. X-XI). Așadar, contrar opiniei generale că medicina bizantină nu a reprezentat nimic altceva decât o copiere ad litteram a tratamentelor unor medici clasici precum Hipocrate sau Galen, cercetătorul britanic John Scarborough se declară în favoarea originalității și creativității acesteia. Ne putem întreba dacă acest lucru are vreo relevanță și pentru aspectul religios al problemei. Consider că are o relevanță foarte mare din două puncte de vedere. În primul rând, dovedește că Biserica Ortodoxă nu s-a opus niciodată progresului medical ca atare, atât timp cât acesta nu reprezenta un atentat la adresa integrității trupești a bolnavului. În al doilea rând, progresul medicinei bizantine demonstrează și că Biserica Ortodoxă era pregătită să ofere cele mai bune tratamente medicale credincioșilor săi, deoarece, așa cum am evidențiat în materialul anterior, ea era cea care se ocupa de finanțarea spitalelor bizantine clasice. Nu ne întâlnim nicidecum în Bizanț cu laitmotivul unor cercetători cum că medicina reprezenta doar o copiere a celei clasice, o poziție rezumată simplu de Scarborough: „Printre istoricii medicinei, opinia comună era aceea că medicina bizantină era una plafonată, reprezentând un simplu plagiat al contribuției medicilor importanți ai Antichității clasice și care aștepta într-o atmosferă de plictiseală sobră Renașterea italiană. (…) O opinie tipică în această privință este cea a lui Majno: „(…) După Galen, istoria șmedicineiț rămâne la același nivel pentru următorul mileniu”” (John Scarborough (ed.), „Symposium on Byzantine Medicine…”, p. IX). Dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, atunci am fi putut spune și că Biserica a avut o influență în această direcție interzicând medicilor să aplice alte tratamente în afara celor clasice. Nimic mai neadevărat. Biserica a încurajat medicii să își facă treaba cât mai bine și să dezvolte noi metode de tratare a bolilor. Grija Bisericii Ortodoxe față de trupul uman trebuie să fie evidențiată mai mult în prezent pentru a se risipi ideea eronată atât de întâlnită în sistemul platonic, în cele gnostice sau maniheice, cum că trupul uman nu reprezintă decât o formă a materiei universale care este în esență rea și de care trebuie să ne lepădăm. Pentru Biserica Ortodoxă, trupul uman a reprezentat întotdeauna o creație pe care Dumnezeu a făcut-o, precum spunea părintele Stăniloae, „din cea mai fină țărână”. Trupul uman nu a fost niciodată neglijat sau considerat drept un element inferior al naturii umane în Ortodoxie.
Supraestimări inutile
Comentând asupra pasajelor citate anterior, cercetătorul american Stanley Harakas atrage atenția asupra faptului că meritele incontestabile ale medicinei bizantine nu trebuie totuși exagerate. El spune: „Nimic din contribuția medicală răsăriteană sau apuseană de dinainte de secolul al XIX-lea nu se poate compara cu dezvoltarea științei și medicinei din perioada modernă. Trebuie să fim atenți să nu supraestimăm reușitele medicinei bizantine de vreme ce se încearcă acum o corectare în această privință” (Stanley Harakas, „Health and Medicine in the Eastern Orthodox Tradition”, The Crossroad Publishing Company, New York, 1990, p. 72). Este clar că progresul medicinei din ultimele două veacuri depășește orice imaginație a Antichității târzii și a Evului Mediu, însă, totodată, trebuie să remarcăm progresul medicinei bizantine care s-a dovedit singura capabilă să dezvolte și să mărească moștenirea medicinei antice. Pe de altă parte, trebuie să vedem contextul dificil în care acestea au fost realizate: epidemii teribile, războaie de lungă durată, o speranță de viață care nu depășea media de 35-40 de ani etc. Dacă am translata aceste condiții în zilele noastre, ne-am da seama cât de dificil trebuie să fie să faci performanță medicală într-un asemenea mediu. Este adevărat că Europa a avut două războaie de lungă durată în secolul al XX-lea, că boli necruțătoare așa cum este SIDA sau gripa spaniolă au curmat viețile a sute de mii de oameni, dar, cu toate acestea, nivelul de trai, speranța de viață și perioadele de progres economic și social și-au pus de asemenea amprenta asupra rezultatelor finale. Ceea ce au reușit să obțină medicii bizantini în condițiile în care trăiau nu trebuie considerat doar prin prisma rezultatelor finale. Aici nu există termen de comparație între Evul Mediu și perioada modernă, dar, în ceea ce privește râvna și dorința de a-i vindeca pe ceilalți, medicii bizantini nu au fost cu nimic inferiori celor din prezent, ba chiar ar putea să le servească drept model.
Medicina ca dar de la Dumnezeu
Stanley Harakas citează la un moment dat un fragment dintr-o scriere a lui Darrel W. Amundsen în care cel din urmă spunea: „Medicina și mijloacele medicilor sunt binecuvântări de la Dumnezeu. Un creștin nu greșește atunci când le utilizează, dar greșește dacă își pune întreaga credință în ele, deoarece atunci când acestea dau roade, ele o fac doar datorită lui Dumnezeu, Cel care poate să ne vindece și fără a le utiliza. Așadar, a apela la doctori fără a-ți pune credința prima dată în Dumnezeu este un act atât nesăbuit, cât și păcătos. Pe de altă parte, respingerea integrală a medicinei și a instrumentelor ei de vindecare nu numai că nu este încurajată, ci este totodată criticată de Biserică” (Darrel W. Amundsen, „Medicine and Faith in the Early Christianity”, în: „Bulletin of the History of Medicine”, LVI (1982), p. 341). Aceasta este mărturisirea de credință a fiecărui medic: nu eu vindec, oricât de priceput aș fi în ceea ce fac, ci doar Dumnezeu. Un medic care își pune credința doar în propriile forțe va vindeca poate trupurile bolnavilor săi, dar le va lăsa sufletele în paragină. Or, fiecare creștin poartă o responsabilitate pentru sufletele semenilor săi…
