În Omilia 24, Sfântul Grigorie Palama abordează un subiect despre care oferă precizări importante: rolul central al episcopului în misiunea învățătorească. De-a lungul disputei cu varlaamiții și achindiniții, Sfântul a contestat integritatea atitudinii și credinței patriarhului Ioan Calecas. A făcut-o însă
într-un context foarte bine definit, când lucrurile luaseră o turnură evidentă în direcția ereziei, iar patriarhul nu mai avea capacitatea de a ieși din jocul politic cu ecouri teologice în care fusese implicat.
În această omilie, precizările aduse de Sfântul Grigorie nu fac decât să îi confirme atitudinea. Episcopii sunt propovăduitorii și dăruitorii harului primit de la Apostoli. Fiecare episcop este în eparhia sa o candelă, un luminător, „mai presus de lume, care ține cuvântul vieții veșnice”. Toți cei care resping și se rup de „dumnezeiasca succesiune” și se îndepărtează de Dumnezeu „se predau unor stări ticăloșite și sunt ajunși de dezastre felurite”. „Așa cum cineva care aprinde de la o candelă o altă candelă și de la aceea încă una are necontenită lumină, la fel și prin punerea mâinilor Apostolilor asupra urmașilor lor și de la aceștia la alții, harul dăruit de dumnezeiescul Duh trece la toate neamurile și îi luminează pe toți cei care cred acestora”. Episcopii și preoții sunt cârmacii corăbiilor duhovnicești. Într-o imagine plastică, preluată din realități ale vremurilor sale, Sfântul Grigorie Palama ne prezintă următoarele: „Corăbiile atârnă clopote transversale, ca să îndepărteze cetaceele care apar adesea în calea lor. Biserica este corabia lui Dumnezeu, având drept clopote dumnezeieștile învățături, a căror învățătură alungă fiarele cele rele, adică demonii”. Imaginea clopotelor care alungă relele învățăturii este completată și de trimiterea la veșmântul liturgic al lui Aaron. Împodobit cu clopoței frumos sunători, acest veșmânt este, în viziunea Sfântului Grigorie Palama, simbol al vestirilor dumnezeiești de care se învredniceau preoții Vechiului Testament. „Navighează pe marea aceasta ca o corabie Biserica lui Dumnezeu și, în loc de clopote, are pe învățătorii cei duhovnicești, ca să îndepărteze, prin sunetele cele sfinte ale învățăturii lor, fiarele cele din cugetare”.
Sfințenia se dobândește prin mărturisire
Să nu uităm că Sfântul Grigorie face aceste considerații la câțiva ani buni după ce propriul patriarh, în 1345, îl persecutase. Bineînțeles, patriarhul Calecas a fost condus de motive politice, iar condamnarea Sfântului, urmată de excomunicare, este ecoul poftei de putere a patriarhului, care nu putea pierde nici un prilej pentru a-și vedea visul împlinit: participarea la conducerea Imperiului. Faptul că patriarhul Calecas s-a rupt din lanțul neîntrerupt al drept-mărturisitorilor episcopi l-a făcut pe Sfântul Grigorie să reacționeze ferm la devierile de credință ale patriarhului (de fapt, erau mai mult fluctuații și inconsistențe în verticalitatea patriarhului: nu știm dacă într-adevăr a fost capabil să înțeleagă miza disputei isihaste, transformând totul într-un joc al dorințelor pătimașe de putere, adaptate ritmului politic al cetății). Sfântul Grigorie este categoric: sfințenia se dobândește prin mărturisire. Mărturisirea în Dumnezeu face cunoscută coerența și legătura neîntreruptă a celor ce mărturisesc față de Dumnezeu. Cel ce ascultă pe Dumnezeu și-și duce Crucea va moșteni Împărăția veșnică. În vremuri pașnice, Crucea reprezintă omorârea patimilor și a dorințelor. Însă, în timp de prigoană, Crucea reprezintă actul punerii vieții pentru credință. Demnitățile omenești nu ne mântuie, iar pozițiile sociale, de orice fel ar fi ele, sunt doar trepte trecătoare care nu pot înlocui nicicum mărturisirea adevărului: „Cel care are dragoste de Dumnezeu rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu întru El, după cum spune și Teologul cel iubit de Hristos. Și precum Domnul rămâne întru cel pe care Îl iubește, și cel care-L iubește pe Dumnezeu, întru adevăr, face mărturisire potrivită, nestrămutată. Această unire o părăsește cel care se leapădă de adevăr. Însă cei care mărturisesc, la Judecată vor fi încununați și preamăriți ca unii care au mărturisit vădit până la sfârșit credința lor întru El”.
Frica inimii dornice de „pământ”
După cum se poate observa, Sfântul Grigorie nu lasă loc atitudinii duplicitare în actul de mărturisire și de formulare a adevărului. Este ceea ce Sfântul Nicolae Velimirovici avea să spună peste veacuri: „O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietrește. Cuvântul lui Dumnezeu crește mai drept în mijlocul furtunii și al vânturilor, ca brazii pe înălțimi. Dar vânturile și furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme și-l leapădă, ca să se țină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă așteptat. Fricosul se neliniștește: cum să dau ce am în mână pe nu-știu-ce îmi făgăduiește cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoiește de Dumnezeu și crede pământului, se îndoiește de adevăr și crede minciuna. Credința, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde”.
Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume – lumea duhului, lumea cerească – și poate fi pătruns numai de vederea, auzul și înțelegerea duhovnicească. Jocul cu judecățile de valoare, practicat din plin de patriarhul Calecas, l-a costat ruperea de izvorul cel viu curgător al harului. O opinie se referă întotdeauna la o problemă determinată. Nuanțele și rezervele pot fi acceptate chiar în formularea adevărului de credință. Inconsistența și lipsa de viziune nu fac însă casă bună cu adevărul. Așadar, „toți cei care resping și se rup de „dumnezeiasca succesiune” și se îndepărtează de Dumnezeu, se predau unor stări ticăloșite și sunt ajunși de dezastre felurite”, după cum avertizează Sfântul Grigorie.
Credință și credincioșie
Rolul episcopului va rămâne însă pentru totdeauna un rol dinamic, dătător de siguranță în actul de mărturisire. Cazurile nefericite, precum cel al patriarhului Calecas, au fost mereu corectate de mersul cadențat și pururea viu al organismului viu, care este Biserica. Nu putem diminua rolul și calitatea sacerdotală a episcopilor doar de dragul de a face statistici ale unor episcopi căzuți din dreapta credință. Sfântul Grigorie Palama ne spune că episcopul este învățătorul și păstorul, cel care ocupă locul central în eparhia sa. Iar episcopul nu este singurul dator a păstra și mărturisi adevărul de credință. Fiecare credincios trebuie să participe la această mărturisire, mucenicească adesea. Diluarea credinței nu poate duce decât la dezintegrarea poziției fiecăruia dintre cei care se lasă pradă sincretismelor de tot felul. Cineva spunea: „Simpla credință despre existența lui Dumnezeu, fără un angajament în practicarea ei, este o ficțiune. Doar crezi că crezi! Pentru aceea vin și încercările lui Dumnezeu, pentru a te verifica tu însuți în ce măsură crezi, sau poate a și da dovada celorlalți de credința ta. Credința fără credincioșie e moartă, așa după cum și relațiile între oameni se înscriu pe aceleași coordonate. O simplă simpatie nu înseamnă și prietenie. Credincioșia, ca și prietenia, se încearcă în foc și în primejdii. Și credința în Dumnezeu va deveni și credincioșie, atunci când ea va ieși învingătoare din aceste încercări. Numai atunci vom putea ști dacă Dumnezeu ne va găsi că am fost „robi credincioși” sau numai părelnici închinători, pentru înșelarea privirilor celorlalți, sau pentru o bună părere de sine”. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 26 iunie 2010, semnat de Pr. Roger Coresciuc)
