Vorbirea în limbi străine a Apostolilor, ca dar al Cincizecimii, confirmă lucrarea Duhului Sfânt în viața Bisericii de pretutindeni și dintotdeauna, făcând posibilă propovăduirea Evangheliei până la marginile pământului. Harisma vorbirii în limbi nu a fost un scop în sine al manifestării Sfântului Duh, ci a reprezentat împlinirea unei nevoi misionare specifice în istoria și gândirea Bisericii primare.
Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii constituie împlinirea cuvintelor Mântuitorului adresate ucenicilor Săi în seara Cinei celei de Taină (In. 14, 16-17). Evenimentul este istorisit de Evanghelistul Luca, clar, concis, în cartea Faptele Apostolilor. El ne spune că Apostolii erau adunați ‘la un loc, toți într-un cuget’. Și iată că ‘fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede și a umplut toată casa unde ședeau. Și limbi ca de foc li s-au arătat, împărțite, și au șezut pe fiecare din ei. Și s-au umplut toți de Duh Sfânt și au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi’ (Fap. 2, 2-4).
La ultima Cină, Hristos promite pe Duhul Apostolilor Săi
Uluiți de acest fenomen, care nu se arăta a fi ceva ce se petrecea în fiecare zi, Apostolii au ieșit afară și au început să vorbească cu cei care, la auzul sunetului aceluia, se adunaseră în jurul casei. Toți cei care-i ascultau, deși erau de foarte multe naționalități, ‘din tot neamul de sub cer’, îi înțelegeau perfect pe Apostoli în ceea ce grăiau (Fap. 2, 5). Așadar, fiecare îi înțelegea în limba lui de acasă, în limba lui maternă.
Evenimentul venirii Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii (Fap. 2, 1-4), este descris de către Evanghelistul Luca prin intermediul unei incluziuni: ‘erau toți împreună la un loc’ și ‘s-au umplut toți de Duh Sfânt’. Fenomenului auditiv: ‘vuietul ca de suflare de vânt’, i se adaugă un altul, cu caracter vizual: ‘limbi ca de foc li s-au arătat, împărțite, și s-au așezat pe fiecare din ei’, adică peste Apostoli, și nu peste toți cei care erau împreună cu ei, adunați la un loc, și anume cei 120 de Ucenici (Fap. 2, 15). Promisiunea venirii Duhului, la ultima Cină Pascală, s-a dat numai Apostolilor, nu și celorlalți ucenici, aceștia nefiind prezenți la acest eveniment, petrecut doar cu câteva ceasuri înainte de Patima Sa. Așadar, cuvântul ‘toți’ trebuie referit numai la Apostoli, nu și la ceilalți Ucenici și ‘frați’ care erau împreună cu Apostolii Domnului.
Desigur, întrebarea care se pune în acest context și pe care și-au pus-o de-a lungul timpului numeroși exegeți este dacă Apostolii au vorbit real limbile celor prezenți la eveniment sau Duhul Sfânt traducea ascultătorilor ceea ce Apostolii vorbeau într-o singură limbă?
Nu putem accepta decât un singur răspuns: Apostolii au vorbit real limbile celor prezenți la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Cincizecimii și care au fost martorii efectului real al venirii Duhului Sfânt peste ei. Altfel, așa cum constată și Sfântul Grigorie de Nazianz, ‘minunea ar fi fost mai degrabă la cei ce ascultau decât la cei ce vorbeau’. Or, Sfinții Apostoli au fost cei ce-au primit glossolalia, sau harisma vorbirii în limbi, ca dar al Sfântului Duh.
Dar înțelegerea harismei ‘vorbirii în alte limbi’ este determinată, în textul mai sus amintit, de interpretarea evenimentului Cincizecimii. Este acesta o minune auditivă, argument în acest sens fiind faptul că fiecare dintre iudeii veniți din diasporă ‘îi auzea pe ei grăind în limba sa’ (Fap. 2, 6) și se întreba: ‘cum de auzim noi fiecare limba noastră (Fap. 2, 8), sau este o minune a limbajului, deoarece Apostolii grăiau în limba celor veniți (Fap. 2, 6), fiind subliniat și conținutul vorbirii lor: ‘vorbind în limbile noastre despre mărețiile lui Dumnezeu’ (Fap. 2, 11)?
Cartea Faptele Apostolilor relatează foarte clar că toți cei umpluți de Duh Sfânt ‘au început să grăiască în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi’, înainte ca mulțimea să se adune (Fap. 2, 6). Minunea a fost la nivelul vorbitorilor în limbi, nu la cel al ascultătorilor, scopul ei fiind de a demonstra că Duhul Sfânt se pogorâse asupra vorbitorilor, nu asupra ascultătorilor.
Faptul că unii dintre iudeii din Ierusalim, care i-au auzit vorbind, i-au luat ‘în bătaie de joc’ (Fap. 2, 13) subliniază ideea că ‘vorbirea în alte limbi’ indică prezența unei alte limbi, diferită de cea nativă a celor ce ascultau. Iar faptul că pentru toți cei menționați în versetele 2, 8-11 (parți, mezi, elamiți) limba vorbită de către Apostoli nu era o limbă străină lor accentuează cât se poate de clar opinia potrivit căreia ‘vorbirea în alte limbi’ era un fapt inteligibil. Dacă toți cei prezenți observă faptul că acei ‘Galileieni’ vorbeau limba în care ei (ascultătorii) s-au născut, putem astfel concluziona că limba vorbită de Apostoli, fiind una inteligibilă, nu avea nevoie de traducere.
Pe de altă parte, Sfântul Apostol Petru interpretează minunea de la Cincizecime în lumina profeției lui Ioil, dându-i valoarea eshatologică a judecății lui Dumnezeu. În lumina paralelei cu textul din Isaia 28, semnul vorbirii în limbi trebuia să fie un semn al vestirii judecății lui Dumnezeu. Dacă vorbirea în limbi, de la Cincizecime, n-ar fi fost înțeleasă de cei care o auzeau, ea s-ar fi transformat pentru ei în mesajul judecății, nu în cel al mântuirii. Așa se face că Sfântul Apostol Petru se ridică să tâlcuiască ceea ce s-a vorbit în alte limbi și pentru iudeii care nu cunoșteau limbile în care Duhul le-a dat ucenicilor să vorbească.
Cunoscători ai limbii aramaice, Apostolii erau împuterniciți să propovăduiască Evanghelia la ‘toate neamurile’ (Mt. 28, 20). De aceea, Sfântul Ioan Hrisostom se întreabă: ‘Și cum anume i-au convertit Apostolii pe aceștia? Din moment ce cunoșteau o singură limbă, cea a iudeilor, cum au putut să-l convingă pe scit, pe ind și pe trac? Primind desigur, prin harul Sfântului Duh, darul de a vorbi în limba fiecăruia’.
Sfântul Grigorie de Nyssa propune aceeași perspectivă de înțelegere a evenimentului: ‘Așadar, aceștia (Apostolii) vorbeau parțial elamiților, mezilor și celorlalte neamuri, schimbându-și, după voie, graiurile lor în limbile neamurilor…’
Minunea vorbirii în limbi și logica omenească
Desigur, tot acest mod de descriere a efectului venirii Duhului peste Apostoli, manifestat în vorbirea de limbi străine, fără să fi fost învățate în prealabil, sfidează orice logică omenească. Și trebuie să recunoaștem că așa este. Dar este așa numai după logica noastră pământească. Ne mirăm, ne întrebăm, și nici mirarea și nici întrebarea nu ni le pot lua nimeni. Avem dreptul să ne mirăm și să ne întrebăm! Important este însă ce răspuns găsim la mirarea și întrebările noastre. Așadar, pot avea lucrurile, în cazul nostru, vorbirea Apostolilor în limbi neînvățate de ei, și o altă logică decât aceea pe care noi o înțelegem? Desigur că da! E logica lui Dumnezeu. Și logica lui Dumnezeu o putem descifra doar cu ajutorul Sfintei Scripturi, pentru că ea pornește, aproape întotdeauna, de la alte premise decât cele înțelese de noi. Pe acestea le acceptăm și le recunoaștem doar pe bază de credință. Pescarii de odinioară, neînvățați, aproape analfabeți, devin acum învățați, autori de metafore, de poeme, de cărți, de Evanghelii scrise atât de frumos și pe care le avem păstrate în textul Noului Testament; devin predicatori, și încă predicatori cu logică, coerenți, cu un sistem de gândire; fricoșii de odinioară devin acum îndrăzneți, eroi. Și nu numai unul, ci toți! N-au fost la nici o școală, și totuși, acești oameni, după pogorârea Sfântului Duh, încep să scrie, și încă frumos, profund, filozofic. Încep să vorbească limbi pe care nu le-au învățat, și toți să-i înțeleagă. Toate acestea sunt fapte evidente, consemnate de istorie, ajunse la noi prin martori oculari, și care fapte sunt efectul lucrării Duhului în lume prin Apostoli și prin urmașii lor.
Prin evenimentul Pogorârii Sfântului Duh peste Apostoli, la Cincizecimea iudaică, Evanghelistul Luca subliniază ideea că harisma ‘vorbirii în alte limbi’, ca efect al prezenței Duhului Sfânt, este o minune a limbajului, manifestându-se printr-o limbă inteligibilă, alta decât cea nativă a glossolalului, și necunoscută lui, care nu avea nevoie de traducere pentru auditoriu, confirmând pe de o parte lucrarea Duhului Sfânt în viața Bisericii și autentificând, pe de altă parte, misiunea viitoare a acesteia în lume.
(Articol publicat în Ziarul Lumina de Duminică, Ediția din data de 3 iunie 2012)
